Ce mai face Florence Aubenas ? Vă mai aduceţi aminte ? Jurnalista de la Libération răpită în Irak. Florence Aubenas a scris o carte, Quai de Ouistreham, care va apărea la editura L’Olivier, iar Le Nouvel Observateur, unde lucrează acum, tipăreşte les bonnes feuilles (un fragment în avanpremieră). Michel Labro, ziaristul care a spus întregii lumi povestea revoltei de la Braşov din 1987, prezintă volumul în săptămînalul francez cu cel mai mare tiraj de astăzi. Florence Aubenas – un exemplu de profesionalism pentru ciudaţii ei colegi români care îşi pierd vremea în talk-show-uri analizînd neantul politic valah.

Le Monde des livres din 18 februarie o citează : „Treaba mea e să mă descurc cu realul. Să văd lucrurile de la înălţimea fiinţei umane.” […] „Viaţa mea înseamnă să fiu jurnalistă. Asta e identitatea mea profundă.”

În pielea unei femei de serviciu

Cînd a cerut să-şi ia un concediu sabatic, a ieşit zvonul că Florence Aubenas pleacă în Maroc să scrie un roman. Cîteva luni mai tărziu, toată lumea a înţeles că Marocul nu era decît o perdea de fum care trebuia să-i pună la adăpost adevăratul proiect. Florence se instalase la Caen, unde, în mare secret, se hotărîse să se înscrie la şomaj şi să-şi caute de lucru. Făcea totul pe numele ei adevărat, folosindu-şi actele reale, dar îşi pusese ochelari, se vopsise blondă şi îşi strîngea părul la spate. Şi a mers. Numai vreo două persoane au recunoscut-o pe jurnalista al cărei portret fusese afişat pe toate zidurile cu patru ani în urmă.

Preţ de şase luni, din februarie pînă în iulie 2009, Florence Aubenas s-a înrolat în acea armată a contractelor pe durată determinată care alcătuieşte azi o nouă clasă muncitoare. A bătut la uşa agenţiilor de plasare, care, cînd n-au dat-o afară spunîndu-i „Sînteţi mai degrabă de stat la cratiţă, doamnă !”, au tratat-o „cu drăgălăşenia infirmierelor din serviciile în care sînt îngrijiţi bolnavii în fază terminală”. Pînă cînd, într-o zi, o consilieră de la Forţele de muncă a lămurit-o că, în cazul ei, cea mai bună soluţie ar fi să se orienteze către ofertele pentru femei de serviciu. După o lună şi jumătate, iat-o deci pe feribotul care face cursa de la Ouistreham către Anglia, angajată la curăţenie în cabine şi toalete. O oră pe zi, de la 21.30 la 22.30. La asta se vor adăuga alte joburi mici, uneori doar cîteva ore de lucru anunţate pe ultima sută de metri. În total, n-a cîştigat niciodată mai mult de 700 de euro pe lună.

Florence povesteşte în chip impresionant ce a trăit. Uzura nervoasă, programul de lucru care nu se mai sfîrşeşte, drumurile fără număr de la un job la altul, vulnerabilitatea care te face să înduri şi să-ţi ţii gura, dar şi solidaritatea şi momentele de fericire smulse unei lumi în care o indemnizaţie de 200 de euro cînd eşti pus pe liber aduce cu o mană cerească, iar un contract pe durată nedeterminată pentru un job de la 5.30 la 8 dimineaţa e de-a dreptul un paşaport pentru paradis.

Michel Labro
(reprodus cu permisiunea autorului)