Deşi s-a deschis către concurenţa internaţională în 2001, Parisul comerţului de artă a fost în continuare surclasat de New York şi Londra. De ce ? Hăţiş de legi, mai multe obstrucţii decît liberalizări, firme prea mici, reglementare prea strictă a licitaţiilor, protecţionism etc. O misiune de studiu interministerială a fost lansată, iar raportul ei va sluji la alcătuirea unor legi noi, mai coerente cu practicile cîştigătoare ale lumii globalizate. Franţa vrea, fireşte, să-şi recapete locul de frunte pe care-l merită la rubrica « arte ». Dar la fel de sigur e că îşi va menţine dispoziţiile – cîştigătoare şi ele chiar şi în ultimii ani – privind prezervarea valorilor de patrimoniu. Unele detalii ale politicii sale patrimoniale sînt demne de luat aminte – le trece în revistă, în contextul aşteptatelor reforme, Guillaume Cerutti (PDG al Sotheby’s France, fost înalt funcţionar al ministerului Culturii din Franţa şi fost director general al Centrului « Georges Pompidou ») :
« Franţa este, pentru amatorii de artă şi pentru colecţionari, un ţinut mitic. Ea dispune încă de un important rezervor de opere de artă, aflate în mîini private. Are colecţionari activi în toate domeniile. Parisul este, fără îndoială, oraşul cel mai bogat în manifestări artistice dintre marile capitale ale lumii. Piaţa de artă ar trebui deci să fie unul dintre vîrfurile atractivităţii pe care guvernul se străduieşte s-o dezvolte, dispunînd de un potenţial substanţial în termenii volumului de activităţi directe şi indirecte. Cu toate astea, sectorul e handicapat de imaginea sa elitară şi n-a fost niciodată considerat o prioritate.

Sensibile la riscurile de sărăcire a patrimoniului artistic naţional, sărăcire indusă de funcţionarea naturală a pieţei (Notă. Franţa este de multă vreme, în chip structural, exportatoare de opere de artă : în cursul ultimului deceniu, comerţul de artă a generat o balanţă comercială pozitivă cuprinsă între 400 şi 800 de milioane de euro pe an.), autorităţile s-au concentrat de-a lungul anilor asupra măsurilor destinate să protejeze acest patrimoniu sau să îmbogăţească toate colecţiile naţionale. Franţa posedă în aceste domenii mecanisme imaginative şi eficace, precum preempţiunea (posibilitatea ca statul să fie cumpărător dintr-o licitaţie ţinută în Franţa a unei opere pentru care plăteşte preţul cel mai mare), taxele de succesiune sub forma „dării“ în opere de artă, obligaţia de a obţine un certificat de export pentru operele de artă care trec de un anume prag al valorii, dar şi dispozitive de mecenat al companiilor în favoarea operelor catalogate „tezaur naţional“ (Notă. Legea din 4 ianuarie 2002 îi permite, astfel, unei firme care ajută la achiziţionarea de către stat a unei opera clasate ca „tezaur naţional“ să deducă 90 % din valoarea aportului său financiar din impozitul pe care-l datorează. Legea mecenatului din 1 august 2003 extinde acest avantaj asupra achiziţionării de către firme a operelor deţinute în străinătate şi considerate ca fiind de interes patrimonial major pentru Franţa. Aceste două dispozitive au permis o îmbogăţire considerabilă a colecţiilor franceze în ultimii opt ani.). Miza unui Paris redevenit capitală a pieţei de artă apare astăzi la fel de importantă ca aceea a protejării patrimoniului naţional. »

(din « Mutations du marché mondial de l’art, paradoxes du marché français »,
de Guillaume Cerutti, în Commentaire,
toamna 2010, nr. 131, p. 777)