« Păi, cînd o să mergem la vot… », reîncepe amicul. « Nu, zic, eu nu mă mai duc la nici un vot. » Mă priveşte neîncrezător. Ideea e că păream un om serios. Păi, chiar sînt. Şi de-aia nici eu, nici mulţi dintre cei pe care-i cunosc nu vom mai merge la vot. La nici un vot care cuprinde vreo amintire cît de mică din ce am tot văzut şi mai vedem în stupizenia asta de viaţă care a devenit o completă Urzica, frumos corcită cu Stan şi Bran, Star Trek, Lady Gaga şi Gică Petrescu. Poa’ să poarte formaţiunea şi un nume marţian. Poa’ să cuprindă şi marţieni în poziţii fruntaşe. Simpla ei extracţie din actualul lighean de picioare murdare face din orice gest cu ştampilă politică un nonsens.
« Şi-atunci ? » Zîmbesc : « Şi-atunci, ce ? Nu s-au mai văzut alegeri cu participare de 10 % ? » « Nu, zice amicul. Şi n-o să fie aşa. » « Ba aşa o să fie. Dacă nu se introduce votul obligatoriu. » « Păi, poate se introduce. » Interesant. Cu o mare amendă pentru cine nu votează. Cum se mai practică. Mie mi-ar conveni – aş plăti amenda, dac-aş putea. Ce mă mîhneşte e că el chiar nu pricepe că lunga şi dificila operaţiune de tîmpire, orientare, dezorientare, sărăcire, dezbinare, mînare, îngălare, jefuire şi predare s-a isprăvit. « Nu prea vezi în viitor », zice. Ba văd, dar e limpede că nu vedem acelaşi lucru. El vede un puzzle reaşezat, eu văd un cu totul alt puzzle. Al meu nu e doar în ceaţă, ci şi rezultat dintr-un cutremur care va dura ani. Nu e vreo plăcere să-ţi reprezinţi aşa ceva şi nici n-am vreun dor să particip. « Mă gîndesc, îi zic, să trag pe dreapta într-un sat. Îmi iau o săpăligă, îmi fac un solar, pun ciuperci în pivniţă… » Nu mai rîde, dar nici nu mă poate lua cu totul în serios.
Să fie chiar atît de greu de înţeles că şi captivitatea are o limită ? Şi că limita aceea a fost depăşită ? Şi că vine chiar o revoluţie de vreun fel ? Şi că ne-or fi copt-o alţii în parte, dar pe partea noastră am contribuit cu vîrf şi îndesat ? Şi că la una ca asta nu există soluţii mijlocii ? Sau că soluţiile mijlocii se consumă foarte rapid ? Adică nici măcar amicul – o lumină de om – nu cuprinde cu mintea că a intrat în FINE PRIMO TEMPO ? Uite că nu. Şi totuşi, e la curent cu mersul lumii, nu ca alţii, ba chiar cu asta se ocupă. Nu informaţiile îi lipsesc, ci percepţia. Dacă mă gîndesc bine, cred că întrezăresc o explicaţie : îşi reprezintă lentoarea mizeră a anilor ’80, cînd totul murise demult, dar, ciudat, continua să mişte slăbuţ în aşteptarea unui exitus care-a schimbat de etichetă pe ultima sută de metri, la ordinul declanşat de-afară, şi s-a numit « revoluţia din decembrie ». « Ascultă, zic, acum agonia lungă nu mai e posibilă. Eşti într-un circuit deschis. Te învîrţi sau te dizolvi. » « Cum să mă dizolv ? » rîde. Chiar aşa, nu cred să fie singurul care nu-şi poate vedea dizolvarea cu ochii. Nici nu e vreun exerciţiu comod, nu-i vorbă. Orice iluzie e mai la îndemînă. Uite, cum e asta cu votul, de pildă. « E serios ce-ţi spun. S-a sfîrşit o lume. Nu mai e nimic de votat. »
Tace, gînditor. Măcar atît să fi reuşit : să-l îngrijorez util înainte de marele şoc.