Am şi eu, ca toată lumea, 20-30 de „momente“ din copilărie, impresii de neşters cu toate că nimic din acele întîmplări nu anunţa vreo valoare memorabilă. Printre ele, cel cu lintea. Bunica dinspre partea mamei strîmbă din nas la nişte boabe de fasole tare mărunte. Le prefiră printre degete într-o pungă transparentă şi zice : « Pfăi, parcă-i linte ! » « Ce e linte ? » zic. « Mîncare de război. Să n-o văd ! » Vreo 25 de ani nici n-am ştiut cum arată lintea asta belicoasă. Cînd m-am trezit cu ea în farfurie, nici n-am vrut să ridic furculiţa. Amicii care o comandaseră la bistrou – să ne încălzim într-o amiază umedă, la un tîrg de vechituri de pe malul Senei – au rîs zdravăn auzind povestea. « Ca să vezi, la noi e legumă naţională, la alţii mîncare de sărăcie şi chin ! » Biata linte nu e singura în situaţia asta. Tot « naţionale » sînt în Franţa guliile şi felurile pline de praz, ridichile de lună, anghinarea, dovleceii ţepeni, dovleacul în 1 000 de feluri, supele de ceapă, garniturile de morcovi, tartele cu pere, conservele cu cepe-miniatură, ciuperci diverse, bame şi năut din nordul Africii etc.
De la o vreme, sătulă de fasolea uscată pe care o tot nimeresc în Bucureşti din lotul de cretacic, m-am întors spre lintea salvatoare. Mult mai amabilă şi la fel de bogată în nutrienţi ca alte oleaginoase, dacă nu şi mai şi, are bunăvoinţa de a se înmuia într-un sfert de ceas. Fierbe repede, cu o ceapă întreagă şi, eventual un morcov. Înghite un pic de ulei, sare, piper şi aromatele (cimbru, măghiran, rozmarin… ) care ne plac. Dacă vrem s-o facem mai gustoasă, o lăsăm să dea cîteva clocote finale cu bucăţele de cîrnaţi gata prăjiţi sau de costiţă afumată. Ca orice boabă care se respectă, creşte şi lintea de vreo patru ori, doar că îmbuibarea are loc într-o jumătate de ceas cel mult, în loc de lungile ore pe care şi le cere fasolea pietroasă.
Unii o vîră doar fiartă într-un mixer şi dreg piureul delicios pe loc, după gust. Alţii – în Auvergne şi în Limousin, adică în centrul Franţei – pun la cuptor o cratiţă unsă cu unt şi tapetată cu pesmet, în care au aşezat straturi-straturi de linte fiartă cu mirodenii şi resturi de carne tăiate mărunt, deja gătite, sau carne tocată în amestec, ca pentru varza noastră à la Cluj. Stropesc pe deasupra puţin bulion diluat, plasează ici-acolo şi puţin unt, presară pesmet. O asemenea porţie ţine de foame cîteva ceasuri şi dacă trebuie să ieşi la dat zăpadă ! Am mîncat cu delicii aşa ceva şi… am adormit.
După mulţi ani, vreo 40, am ajuns să mă întreb dacă popota de război avea înţelepciunea să umple burţile cu lintea foarte hrănitoare sau populaţia de prin satele noastre, învăţată cu iluzia de belşug a făsuiului, sfida modestia lintei, care se găsea mai uşor şi părea neserioasă fiindcă se gătea prea iute. Dar, mai ştii ?, poate că între război şi linte numai bunică-mea făcuse o legătură aiuristică, iar « icoana » clipei mi s-a lipit numai mie trainic pe scoarţă.