Există încă popoare captive. Nu din cauza unei sîngeroase ocupaţii străine, ci a propriilor mentalităţi primitive. Nu captivele unei puteri militare, ci ale unui regim sau unui personaj malefic. Aşa sînt italienii – şi aşa sîntem şi noi.

Povestea căderii italienilor sub vraja, şi în prizonieratul, unui Berlusconi este pe cît de jalnică, pe atît de instructivă. Chiar făcînd abstracţie de scandaloasa sa viaţă privată şi de clovneriile cu care se exhibă, Berlusconi este un personaj definitiv compromis – de mulţimea abuzurilor sale. Nici un singur italian cu judecata normală nu poate ignora fondul malign al acestei figuri deplorabile sau rolul nefast pe care îl joacă influenţa sa mediatică, absolut incompatibilă cu diversitatea democratică. Şi totuşi, faimosului Cavaliere îi reuşesc manevrele iar şi iar : publicul pare incapabil să se elibereze din încarcerarea mentală în care a fost împins.

Explicaţiile sînt multiple, dar mai ales două se impun. Prima e că alegătorilor nu le pasă de încălcarea regulilor jocului : odată fixată în mintea lor ideea că Stînga e rea, şi că Berlusconi o poate învinge, nici o deviere de la regulile democratice, comisă sfidător de marele patron, nu îi mai deranjează. A doua e că influenţa exacerbată a diverselor mafii îl protejează pe scandalosul şef de un legitim şi concluziv refuz electoral. Manipulările sale reuşesc pentru că o vastă încrengătură mafiotă le susţine.

În ciuda multor deosebiri, şi de fond, şi de amănunt, explicaţii similare funcţionează şi la noi. Marii majorităţi a electoratului român nu îi pasă de principiul respectării regulilor jocului (asta s-a văzut perfect încă din anii ’90 !). Oricîte abateri de la ele ar comite Băsescu, odată ce s-a împlîntat fixaţiunea că Parlamentul e rău, toate rodomontadele prezidenţiale au succes : chiar ideea unui parlament unicameral, cu număr mic de  membri, modelat după exemplul primitiv-totalitar, este îmbrăţişată prosteşte. Alegătorul nu se mai interesează de scamatoriile făcute (cuplarea referendumului cu alegerile), nu mai condamnă devierea de la regulile jocului : el are în faţa ochilor un singur lucru : ţapul ispăşitor – Răul parlamentar.

Într-un mediu de normalitate mentală, s-ar pune imediat întrebarea : e oare posibil ca Răul să provină numai de la Parlament ? Preşedintele este cumva alt tip uman decît cel ilustrat, cu nenumărate sordide variaţiuni, de ocupanţii fotoliilor legislativului ? Nu e şi el un fost activist, un fost ministru cu afaceri murdare în cîrcă, un intrigant politic cu trecut pestilenţial ? Ba bine că nu ! Şi atunci, de unde perversiunea absurdă de a suspecta încontinuu Parlamentul, acordînd simultan încredere unui navigator de apă chioară – apa demagogiei populiste ? Dacă parlamentarii sînt lacomi şi sterili, membrii executivului, proveniţi din aceleaşi partide şi confirmaţi de acelaşi Parlament, pot fi oare mai buni ?

Miniştrii sînt oare, spre deosebire de senatori şi deputaţi, corecţi ? Marile escrocherii nu s-au făcut mereu prin pîrghiile guvernamentale ? Iar dacă nu sînt mai buni, de unde furia lor de a-i decima pe parlamentari ? Nu cumva din setea de a acumula întreaga putere ? Întrebări elementare, cu răspuns evident, dar pe care alegătorul nostru nu şi le mai pune : marea manipulare menită să impună imaginea Parlamentului ca haită nesătulă şi inutilă a reuşit. Iar la acest succes a contribuit, desigur, din plin încrengătura mafiotă PDL-istă.

Analizînd istoria captivităţii mentale a românilor în secolul XX – în cartea mea din 2005, Anatomia răului politic –  am dat peste această bizară combinaţie caracteristică : sîntem simultan extrem de cinici faţă de politică – « o murdărie continuă », toţi politicienii fiind « jigodii » – şi (iartă-ne Cel de Sus !) foarte, foarte încrezători în omul providenţial, fie el Averescu, Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu sau Ion Antonescu. Tot de aici, susţinerea jenantă de care s-au bucurat pe rînd Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Urîm politicienii, dar adorăm un Tătuc, adică… un arhi-politician ! Sindrom discordant, cum zic medicii. Tocmai pentru că nu mai sperăm nimic de la politicieni, ajungem să aşteptăm totul de la un derizoriu… salvator providenţial (era să zic « prezidenţial » !). Nu alta e atitudinea italienilor, care îşi beştelesc, înjosesc şi ridiculizează politicienii, dar îşi pun speranţele într-un… Berlusconi. Reacţie de fată bătrînă înăcrită, care, convinsă că « bărbaţii e porci », respinge toţi pretendenţii cît de cît acceptabili, pentru a cădea în cele din urmă, exasperată, în braţele celui mai jalnic crai de mahala.  

Să fie ceva în neregulă cu rasa latină ? Deloc. Captivităţile mentale nu au fond rasial, ci istoric. Ca şi militarismul german, incoerenţa latină are surse istorice şi culturale, nu genetice. Tocmai de aceea, vinovăţia susţinătorilor unor personaje atît de jalnice, ca Berlusconi sau Băsescu, nu va putea fi atenuată niciodată, cum nici vinovăţia susţinătorilor militarismului german nu a putut fi eludată. Popoarele ajung captive atunci cînd elitele sînt iresponsabile.

Adrian-Paul Iliescu este profesor la Facutatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.