Nu ne-am văzut de mult, aşa că ne-am dus la o pizza să povestim. « Da ? » ne-a spus chelnerul tinerel, urcînd tonul cît l-a ţinut răsuflarea. Ne-a mai zis şi « Sos ? », iar la capăt « Nota ? », tot aşa, ascendent. Între timp, îi copleşea pe colegii lui cu vorbe multe, repetate de cîteva ori, şi behăieli incredule, de unde reieşea că e, de fapt, un băiat comunicativ. Cu noi ar fi putut părea discret pentru mulţi nepricepuţi. Se temea, de fapt, să se amestece cu ceva ce nu avea nici tatuaj, nici cercel în sprînceană, nici i-phone la vedere. Ne auzea ciripind cu prea multe prepoziţii şi virgule, îi stîrneam frică de greşeală şi de ridicol, pe care le putea foarte bine evita tăcînd. « O fi timid », zice prietena mea de departe. « Nici gînd », zic. Generaţia lor e doldora de « muţi », fete inclusiv, care s-au turnat în modelul taciturn, inexpresiv, non-participativ. Ipoteza pe care o livrează la vedere ar fi « servim şi-atît », adică ne aparţinem, vezi bine, aveţi acces la fracţiunea pe care catadicsim s-o expunem, direct proporţională cu banii – se înţelege, « puţini » – pe care-i luăm. Nu contează că ipoteza nu convinge, contează că moda ei a prins foarte tare şi n-o va şterge decît un cataclism.
De ce ? Pentru că acest comportament garantează lipsa de probe împotriva pionilor lăsaţi fără apărare de o lume fără justiţie, un fel de neutralitate care le promite supravieţuirea. Puştii s-au prins că nimic nu e ce pare a fi dacă vine de la părinţii şi bunicii lor. Se minte la tot pasul, se înşală, se fură, se abuzează. Cum să te aperi de o societate care nu merită încredere ? Rămîi între ai tăi cu încrederea şi reduci la minimum suprafaţa de contact cu exteriorul. Oricum, cei mai mulţi dintre ai tăi, cei tineri, au fost hrăniţi minimal, tot minimal s-au şcolit, minimal gîndesc şi doresc, căi minimale imaginează – planuri tribale, pe care le văd zilnic puse în practică eficient la vîrf. Oricum, prin « sinceritate » şi « cinste » ei înţeleg « atu » şi « ascendent », totul în raporturi de forţă clare, reglări de conturi violente, căci au mare intoleranţă la conflict. Pe care-l amuşină în tot locul. Încruntaţi, nu de griji cel mai adesea, ci de pînda atentă să detecteze ofensa cu nasul gata complexat, sînt pregătiţi să sară la harţă sau la bătaie, după nevoi, iar harţa trebuie să fie foarte scurtă, fiindcă palavrele nu fac, e limpede, nici cît o ceapă degerată. Pumnul rezolvă.
Nici n-ai putea să spui că n-au, în fond, dreptate. Ce mai sînt cuvintele noastre de toată ziua ? În nici un caz, onorabilele vehicule ale unor stări sau reflecţii. Comunicarea, ca să-şi merite numele, presupune o grămadă de « amănunte » şi o finalitate uşor de mărturisit. Ce-a ajuns ea să fie aduce mai degrabă cu o răsteală care marchează deopotrivă teritoriul şi contradictoriul de tribunal. Show-urile politice TV s-au înţeles întru antrenarea audienţei. Culmea, mai nou, cel mai vinovat – după toate regulile jocului social –, în loc să strige mai tare, ca în proverbe, se străduieşte să coboare temperatura confruntării, articulînd aberaţiile sale calm şi rar, ca un reprezentant ales al raţiunii. Problema e că argumentariul lui e factice, omul minte şi o ştie, trenează pînă să se apropie de o concluzie, care face, inevitabil, un unghi de 86 de grade cu evidenţa. Şi morişca de icnete se pune iarăşi pe învîrtit. Abia în focul acţiunii, în plin avînt pe aliniamente sau tîrîş prin tranşee de ştiri sau « documente », ţîşnesc din toate părţile improprietăţile, erorile de construcţie, « cătunurile » în loc de cătune, « regimele » în loc de regimuri, dar şi « manifestaţiile » în loc de manifestări şi eternul « final » al spectacolului în loc de « finele » unei durate, calcurile din engleză, care tot « includ » în loc să « cuprindă », şi cele din franceză, care « regrupează » orice, dacă nu cumva se « reîntorc ». Sînt atît de multe, pe lîngă agramatisme şi dezacorduri, încît devin neglijabile în faţa singurei preocupări încă generoase care-ţi mai rămîne : « Nu-i mai bine să-i arzi o labă pur şi simplu ? Ce vrea ăsta să spună, de fapt ? »
Păi, nu vrea să spună nimic ! Şi chiar asta e înfricoşător. Ce face el, în fond ? Păi, « face faţă », « face act de prezenţă », « dă un semnal »,  « introduce un dubiu », « lansează un zvon », « omoară un subiect », « calomniază pe careva », « spală morţi » etc. Ce legătură mai au spusele cu natura profundă a persoanei, cu convingerile ei, cu vreo lumină care vine dintr-un gînd ? Nici una. Invazia actelor de reprezentare, concepute ca pure secvenţe de manipulare, a dus în derizoriu cuvîntarea însăşi. Lucrurile « adevărate », cele care mişcă lumea, cîtă şi cum e ea, nu se mai petrec la vedere, în public, iar umbra lor, pur verbală, e cu necesitate deghizată în discurs. În condiţiile unui adevăr din ce în ce mai des găzduit la umbră, ceea ce rîde în plină lumină nu poate fi decît din ce în ce mai fals.
Neplăcut cu falsul e că el nu poate fi nici prea divers – căci e limitat de cerinţe precise, indicate pe fişa tehnică dată de biroul coordonator –, nici prea hazliu – căci se vrea luat în serios în locul adevărului, vrea să « taie » faptul care sare în ochi, aşa că n-are spaţiu de manevră. Promotorii minciunii devin deci automat stupizi, greţoşi, plicticoşi. În spaţiul public, slăbiciunile inerente falsului au fost contracarate uneori prin trimiterea la înaintare a unor figuri de moşnegi, încărcaţi cu prestigiul părului alb şi al anilor funcţionăreşti (reţetă epuizată, căci din moşneguţii palavragii a rămas doar un schelet grotesc după ce au expectorat mii de ziceri contradictorii), sau prin impunerea unor vampe chipurile fermecătoare (după gustul îndoielnic al unor cioflingari), dar şi prin producţiile voite de spirit ale unor clovni sau artişti domestici (care n-au prostit decît prea puţini, căci însuşi limbajul lor « autentic » conţinea atîtea falsuri, încît din falsul rezultat chiar nu se mai înţelegea nimic).
Maşina huruie de-acum a gol. S-au întreprins, însoţite de absurdităţi fără seamăn (verbale, de cadre, de fişier, de facies…), toate golăniile, s-au făptuit toate marile tipuri de infracţiuni, s-a scurs din rezervoare şi răbdarea, e pe cale să se scurgă şi ultima doză de rezervă în caz de forţă majoră. O linişte fără cuvinte stă grea peste oraş. Oamenii deschid gura rar chiar şi atunci cînd se plimbă sub un soare primăvăratic în ianuarie. Suferă de astenia aceea în care nu mai e nimic de spus. Suma nulă a adevărului sinistru adunat cu falsul abundent le-a luat piuitul.
Ştim de la tînărul chelner ce avem de aşteptat de la economia de vorbe. Pentru un pugilat de succes, ar fi cazul să ne îngrijim de condiţia noastră fizică : o gimnastică de dimineaţă, un mic jogging, cîteva lungimi de piscină… totul cu dinţii strînşi, aşteptînd.