Călin Georgescu

Aşa cum s-a afirmat anterior, soluţiile sunt simple şi la îndemână. Ele au fost conturate în ultimul deceniu de numeroşi specialişti români sau străini şi nu au elemente de absolută noutate, fiind aceleaşi care au scos din marasm sau din dezastru şi au asigurat viitorul multor din actualele state dezvoltate (de la Japonia şi Germania la Irlanda şi Coreea de Sud).
Există un set clar de măsuri pe termen scurt, mediu şi lung care vor trebui să-şi găsească locul într-o viitoare Strategie Naţională de Dezvoltare Socio-Economică Durabilă pe următoarele decenii :
1. Refacerea potenţialului industrial al ţării, în paralel cu dezvoltarea serviciilor şi cu orientarea spre ramurile producătoare de valoare adăugată înaltă, spre crearea de locuri de muncă stabile şi bine remunerate, şi spre conservarea şi ameliorarea mediului natural prin introducerea de tehnologii nepoluante.
2. Dezvoltarea modernă a mediului rural în jurul unor centre focalizatoare prin eficientizarea producţiei agricole, încurajarea unor multiple activităţi adiacente sau complementare, reînvierea la un nivel calitativ superior a unor meşteşuguri şi îndeletniciri tradiţionale.
3. Investiţii substanţiale în cercetare, creaţie tehnico-ştiinţifică, în cultură şi în societatea bazată pe cunoaştere.

4. Modernizarea sistemului educaţional pe baza unor principii esenţiale : şcoala secundară (liceele, şcolile de arte şi meserii) trebuie să fie interactivă şi axată pe valorificarea capacităţilor individuale ale elevilor, punând în plus bazele unei culturi generale solide ; şcoala terţiară (universităţile) trebuie să-şi ancoreze programele în realităţile şi nivelul de cunoştinţe ale mileniului trei, accentuând multidisciplinaritatea tuturor profesiunilor şi domeniilor actuale ; aplicarea principiului învăţării pe tot timpul vieţii (atât în profesia de bază, cât şi pentru o eventuală schimbare a acesteia).
5. Conceperea judicioasă a infrastructurii naţionale, mai ales a căilor de transport şi comunicaţii şi a punctelor de tranzit, pentru a satisface atât nevoile comunitare europene, cât şi pe cele de dezvoltare şi revitalizare naţionale.
6. Sprijinirea prin programe coerente a micilor industrii producătoare de bunuri cu valoare ridicată (inclusiv artizanatul şi mărfurile de lux) şi a turismului menit să pună în valoare obiectivele istorice, artistice şi naturale ale ţării.
7. Transformarea dezideratelor de protecţie a mediului într-o adevărată industrie care creează locuri de muncă şi aduce beneficii pe termen lung (purificarea apelor şi conservarea solului, împăduriri pe 2 milioane de hectare în următorii 35 de ani, înfiinţarea şi stricta gestionare a ariilor naturale protejate : rezervaţii, parcuri naţionale, parcuri naturale etc.).
8. Îmbunătăţirea radicală a accesului la informaţii de interes public şi stimularea dezbaterii critice a problemelor curente şi de perspectivă ale dezvoltării societăţii moderne, precum şi a ideilor noi aflate în circulaţie.
9. Refacerea, modernizarea şi eficientizarea sistemului medical şi de asigurări sociale, în conformitate cu standardele europene şi cu cerinţele societăţii româneşti a mileniului trei.
În cele ce urmează se va încerca o scurtă argumentare şi explicitare a acestor deziderate esenţiale pentru o ţară şi o naţiune care doresc să aibă un viitor. Cât despre realizarea lor concretă, ea nu este nici pe departe atât de dificilă pe cât pare. În cele mai multe cazuri, aportul statului s-ar reduce la o legislaţie favorabilă atingerii obiectivului respectiv, la anumite facilităţi compatibile cu operarea unei economii de piaţă concurenţiale, la coordonarea şi utilizarea responsabilă a fondurilor europene care sunt dirijate cu prioritate spre asemenea obiective. Numai în unele cazuri (sistemul educaţiei, al sănătăţii, al asigurărilor sociale, al cercetării ştiinţifice în domenii de interes naţional, al culturii) ar fi nevoie de fonduri de la buget şi de o politică de sprijin pe termen lung. Dar acesta este rolul unui stat, chiar şi în condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană.
În următorii ani, România va trebui să identifice şi să încurajeze dezvoltarea acelor produse sau servicii specifice, « de nişă » care dau contur brand-ului de ţară.
[…] În condiţiile actuale, este esenţial ca România, reînnodând legătura cu tradiţiile luminate ale trecutului şi debarasându-se totodată de balastul unor idiosincrazii remanente, să-şi contureze identitatea proprie în concertul naţiunilor libere şi democratice ale Europei Unite. Reintegrarea firească în spaţiul civilizaţiei europene s-a făcut cu eforturi şi sacrificii, adesea dureroase, uneori inutile. Dar s-a făcut !
Nu ne rămâne decât să punem în valoare, cu perseverenţă şi înţelepciune, resursele de care dispunem. Cu atât mai mult cu cât potenţial există, măcar în ceea ce priveşte factorul uman. Chiar şi astăzi, elite creative şi profesionişti de marcă nu lipsesc României. Sunt reduse numeric, dar compensează cantitatea prin valoare – numai că trebuie să li se redea locul pe care îl merită într-o societate modernă, orientată spre viitor.

Dintr-un raport elaborat de Călin Georgescu şi Mircea Maliţa.
România după criză. Reprofesionalizarea, Editura Compania, 2010.