Ca toţi fanii de desene animate, am profitat din plin de copilăria fetei noastre ca să văd şi să revăd sute de ore vesele de film. Destule îl aveau ca personaj principal pe Mickey Mouse şi n-am uitat că m-am gîndit la un moment dat cu bucurie că şoricelul are ceva din agilitatea şi ritmul rasei negre. Care mi-e foarte dragă – poate, îmi zic, şi pentru că păpuşa mea « de referinţă », pe care o am şi azi, a fost o negresă, una durdulie, cu rochiţă de mătase albă şi mici mărgele roşii, o brăţăruşă roşie şi o scufie roşie croşetată. Căutînd însă zilele astea o imagine recentă care înglobează una mai veche, am răsfoit la întîmplare un album consacrat lui Mickey Mouse – carte căpătată în dar de la o bună prietenă şi studiată atent « pe poze » acum cîţiva ani. De data asta m-am pus să citesc şi introducerea lui John Updike. Un text splendid, în care am avut surpriza să-mi regăsesc minora intuiţie de altădată, însă expusă major, cu argument şi filiaţie îndelung meditată, în cadenţa gravă, maiestuoasă, pe care o merită într-adevăr o componentă, iată, esenţială a universului american :

« […] Ca şi America, Mickey are mult sînge negru. Am avut această revelaţie în cursul unei conversaţii cu Saul Steinberg care, încercînd să descrie realitatea amalgamului rasial al străzilor din New York pentru hipersensibilul, orb la ideea de rasă New Yorker al anilor ’60 şi ’70, a schiţat o mulţime de Mickey tot încercînd să reprezinte ceea ce se afla, fără putinţă de tăgadă, în insolenţa şi eleganţa sfidătoare a personajului. E destul să vezi cum zvîcneşte Mickey încolo şi încoace, în clasica lui atitudine de marcă, înălţîndu-şi deasupra capului mănuşa aceea cu trei degete, ca să pricepi ritmul de jazz. Mickey nu are doar urechi negre şi pantofi galbeni, ci şi suflet. Cercetînd desene animate mai vechi, precum acelea cu Loony Tunes’ Bosko şi seria de Honey (1930-1936), dar şi figurile de arabi din filmul lui Disney Mickey în Arabia din 1932, vedem că negrii erau desenaţi într-un chip asemănător cu animalele din acele animaţii, cu nasuri rotunde ca nişte nasturi şi ochi mari albi, care întăreau arcuirea moţată din căciuliţele lor. Aparenţa de cauciuc a personajelor animate, smuceala lor de jazz, entuziasmul lor plin de veselie şi nepăsarea lor moale – toate rimau cu imaginile populare despre afro-americani din show-urile artiştilor de bîlci şi din poveştile lui Joel Chandler Harris despre Unchiul Remus, pe care Disney l-a exploatat în filmul lui din 1946 Song of the South.
Pînă în 1950, desenele animate, dar şi filmele în general, conţineau caricaturi de negri care ar fi inacceptabile astăzi : de fapt, Song of the South a provocat obiecţii din partea autorităţii naţionale pentru desene animate atunci cînd a ieşit pe piaţă. […] »

(The Art of Mickey Mouse,
The Walt Disney Company, Hyperion,
New York, 1991)