« […] Sînt întrebat la ce folosesc copiii. Pînă mai ieri, răspunsul venea destul de uşor : ca să existe o mamă şi un tată. Ca să se poată trece la maternitate şi la paternitate. Omul n-are două sexe, ci şase ! Oare Lacan a făcut observaţia asta atît de inteligentă ? Fetiţa devine femeie şi femeia devine mamă. Băieţelul evoluează şi el. În total, asta face şase. Pentru desăvîrşirea procesului psihosexual, trebuie să se intre şi în ultima etapă : la asta foloseşte copilul. Această ultimă etapă, de ordin genealogic, era prin tradiţie considerată cea mai importantă.
Dar, vai, şi cea mai grea ! Poate că era văzută şi ca un fel de trecere de la natură la cultură. Trebuie să iei hotărîri care atîrnă greu, să te căsătoreşti, să fondezi o familie, să-ţi construieşti o casă, să-i hrăneşti pe ceilalţi, să faci abstracţie de tine, să exişti pentru celălalt. Iisus Hristos a ratat trecerea asta – a putut deveni bărbat, dar nu şi tată, a rămas eternul fiu, aşa încît Freud a putut spune că, odată cu creştinismul, am trecut de la religia tatălui la cea a fiului. Această trecere regresivă a devenit – cel puţin la noi, occidentalii luminaţi – din ce în ce mai uşoară. Au apărut din ce în ce mai mulţi Iisus Hristoşi, adică bărbaţi care şi-au interzis să devină taţi. Să devii tăticuţul, bunicuţul sau, mai rău, amicul propriilor copii încă mai mergea ! Dar, mai ales, nu tatăl. Tatăl e o figură conservatoare, vecină cu reacţionarul. Să fii mamă e ceva şi mai rău : ea e absolut insuportabilă, incompatibilă cu modernitatea. Şi totuşi, există riscul ca femeia care renunţă la maternitatea ei să-şi piardă o parte din natura sa psihică. Un bărbat care renunţă la paternitatea lui nu are o problemă la fel de mare. Bărbaţii, riscînd să nu se maturizeze, să rămână nişte eterni adolescenţi, renunţă, la o adică, la o parte din pretinsa lor cultură. Dar nu la natura lor. Pentru ei, renunţarea pare mai uşoară, iar ei au şi posibilitatea de a-şi amîna decizia. Povara paternităţii a fost dintotdeauna grea, iar tentaţia homosexualităţii foarte mare. Pentru o femeie luminată, ambiţioasă şi modernă, care a făcut deja copii şi a acceptat să devină mamă, e o obligaţie să se debaraseze cu orice preţ de statutul matern pentru a redeveni feminină şi seducătoare. Omul modern îşi cam bate capul cu statutul psihic al paternităţii şi al maternităţii, dar nu e încurcat de bărbat, cu homosexualitatea lui, şi nici de femeie, cu narcisismul ei. Celebra renunţare la pulsiune, atât de dragă lui Freud, mai ales pentru a sa teorie a culturii, implică şi foarte delicata renunţare la narcisism. Modernitatea nu mai cere o astfel de renunţare. Schimbare de paradigmă ! […]  »

« Le choix de l’enfant », de Josef Ludin,
À quoi servent les enfants
(vol. 17 din revista penser/rêver),
Éditions de l’Olivier, Paris, 2010, pp. 71-72