Fragment din Sfânta Scriptură pentru popor urmată de Vieţile sfinţilor, cuprinzând şi rugăciunile folosite de fiecare creştin în viaţa cea de toate zilele de I. Popescu-Băjenaru

Pe vremea împăratului Diocleţian al Romei, prigoană mare s-a început împotriva Cr­e­­­ştinilor. Chinuri grozave şi batjocuri neînchipuite au avut de îndurat închinătorii Mântuitorului. În vremea aceea trăia în cetatea Romanilor Sfântul Gheorghe, fiu de Creştini, de neam din Capadocia.
Rămas orfan de tată încă de mic copil – tatăl său fiind martirizat de păgâni – Sfântul Gheorghe se mută cu mama sa în Palestina. Ajungând la maturitate şi fiind bărbat frumos şi viteaz, intră în oaste şi fu rânduit tribun peste o ceată vestită de luptători. Pentru vitejia sa în răz­boaie, împăratul Diocleţian îl ridică în dregătoria de co­mit şi apoi de voievod, fără însă a şti că este Creş­tin. Vă­zând porunca împăratului prin care se hotă­râ­se pri­go­nirea Creştinilor, sfântul se hotărî să înfrunte şi el per­secuţiile alături de fraţii săi Creştini. […]
[În] ziua următoare fu chemat la judecată. Împă­ra­tul încercă din nou să-l întoarcă de la credinţa sa cu vorbă bună. Sfântul ceru să intre în capiştea idolească, ceea ce împăratul îi îngădui, crezând că vrea să aducă jert­­­fă idolilor. Aici, prin puterea dumnezeiască, la ru­gă­­­­ciunile sfântului, toţi idolii se prăbuşiră, sfărâmându-se. Atunci, popii capiştei şi parte din popor se năpustiră asu­pra sfân­tului, pe care îl bătură fără milă şi apoi îl le­ga­ră. Împă­ră­teasa Alexandra, văzând pătimirea sfântului, merse de­grabă spre cei ce-l chinuiau şi, mărtu­­risindu-şi făţiş cre­­dinţa în Hristos Domnul, începu a defăima ido­lii chiar în faţa soţului său, care rămăsese năucit.
Plin de mânie mare, Diocleţian porunci să fie du­­­şi la moarte atât Sfântul Gheorghe, precum şi îm­pă­­ră­teasa Alexandra. Pe cale spre locul osândei, îm­pă­ră­te­asa îşi dădu sfârşitul mai înainte de a fi ucisă. Ajun­­­gând la locul os­ân­dei, după ce se rugă lui Dumne­zeu, [Sfântul Gheor­ghe] se plecă înaintea călăului, care, dintr-o lovi­tură de sabie, îi desprinse capul de trup. Şi astfel se sfârşi marele muce­nic Gheorghe în ziua de două­zeci şi trei a lunii aprilie, când toţi Creştinii îi prăznuiesc amintirea.
Multe minuni s-au făcut în cursul vremii prin pu­­­­terea Sfântului Gheorghe. Dintre toate, cea mai cu­nos­cută şi mai vrednică de mirare este uciderea balaurului care trăia într-un iezer de lângă cetatea Viritului, spre mun­te­le Libanului, nu departe de cetatea Lida, un­de fusese îngropat trupul sfântului. Acest balaur înfri­co­şase lumea din pricina prăpădului pe care-l revărsase asupra oamenilor. Spre a scăpa de groaza lui, localnicii hotă­râ­ră să-i dea zilnic drept hrană, prin tragere la sorţi, câte un flăcău sau câte o fată din fiecare casă. Într-una din zile, sorţii rân­duiră să cadă pradă balaurului însăşi fiica îm­păratului.
Pe când sărmana fecioară aştepta înfricoşată ie­şirea balaurului din iezer ca s-o înghită, i se arătă Sfântul Gheorghe cu suliţa în mână, călare pe cal. Vă­zând pe fată plângând şi aflând pri­cina groazei ce o cuprin­se­­­se, îi spuse să nu se înspăimânte, căci Dumnezeul cel veşnic o va scăpa de la moarte atât pe ea, cât şi pe cei din cetate.
Cum se arătă balaurul din iezer şi ieşi la mal, sfân­­tul se repezi asupră-i şi, după ce-i străpunse gâtlejul cu suliţa, îl călcă în picioarele calului. Apoi porunci fe­cioa­rei să-l lege cu brâul ei şi să-l târască în cetate, unde sfântul îl ucise de iznoavă cu sabia sa, în văzul tutu­ror celor ce se aflau de faţă. După aceea, balaurul fu scos afa­ră din oraş şi ars pe rug până s-a prefăcut în ce­nuşă.
Aflând locuitorii aceia din gura sfântului că mân­tui­­rea lor venise prin puterea Domnului Hristos, s-au le­pădat de păgânism, căci credeau în idoli, şi s-au creş­ti­nat, botezându-se cu toţii. Pe locul unde a fost ucis balaurul au ridicat o biserică închinată Sfintei Fecioare şi marelui mucenic Gheorghe, în semn de biruinţă asupra vrăjma­şu­lui. Ca o minune dumnezeiască, în altarul ace­­lei biserici a ţâşnit un izvor de apă tămăduitoare, care a vin­­decat de bo­lile de care erau suferinzi pe mulţi dintre cei ce se adă­pau cu credinţă din apa lecuitoare a acestui izvor.
Iată dar cât de mare este puterea credinţei !