Aurel I. Rogojan

Palatul Vama Poştei, sediul Ministerului de Interne


« […] Cu câţiva ani în urmă însă, pe când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simio­nescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat că avusese marele privilegiu de a purta o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceau­şescu… Ori de câte ori se punea pe undeva problema alternativei la Ceauşescu, existau şi „suspecţii de serviciu“. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi mai norocos dintre ei.
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Existase mereu supozi­ţia, de nimic răsturnată până în prezent, că „disidenţa“ sa era partea vi­zibilă – şi de acţiune – a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes. Structural, Mircea Dinescu era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări, era însă operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente pri­vind susţinerea pe care a acordat-o primul-secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon Găvănescu, trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie voinţă sau dacă a fost trimis, ca şi alţii, la undiţa pescarului. După întoarcerea sa în ţară, la Bucu­reşti, a fost iniţial „protejatul“ ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa lui Mircea Dinescu în Anglia şi a venit la post în România când acestuia i s-a încheiat stagiul de documentare.
Preluarea ulterioară sub „protecţie“ a lui Mircea Dinescu de către ambasadorul Olandei ne poate sugera azi aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale N.A.T.O., căci Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Pe atunci nu ştiam. Acum, faptul ne face să credem că-l verificau. Totuşi, cum în ace­laşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru orice în afară de agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar asta se şi dorea.
La Uniunea Scriitorilor funcţiona un nucleu „de front“, foarte activ în unele momente, al K.G.B.-ului. Surprinzător, nucleul era alcă­tuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş. a., pretinşi critici ai lui Ceauşescu pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice acre­ditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu „foşti“ ai serviciilor sovietice : îl aduc pe fratele (mason) Kondyakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari – „analişti“ şi „consultanţi“ – prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici. Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti „activişti de front“ ai K.G.B.-ului ? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produse alimentare multrâvnite în acele vremuri de numeroase „lipsuri şi greutăţi“ (caviar, votcă, me­zeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu număr „T.C.“ (taxi creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Singur acest fapt arată până unde au întins ruşii coarda…
De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunea „ofiţerului de caz“, l-a decis să facă un gest de „spovedanie a unui învins“, dar nu în sensul lui Panait Istrati, ci într-unul cu cert efect de captatio benevolentiae. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat „un exil“ confortabil la Tescani. Ce lucru periculos făcuse ? Îl însoţea pe Mircea Di­nescu la diversele evenimente organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, căci poetul, deşi beneficiase de o bursă postacademică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.
„Ăla cu Trabantul“ – aşa îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – a fost „detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru. Pentru că fusese „în sistem“, exact acolo de unde „se iese numai cu picioarele înainte“, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă. A fost iniţial omis. Cineva l-a pârât însă „Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat : „Da’ ăla cu Trabantul care-i ?“ „Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă“, a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer – din exces de zel, dar şi din comoditate – i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful De­partamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă pentru a-i reconstitui lui Virgil Măgureanu arborele genealogic.
Individual, fiecare dintre cei pomeniţi „se afla în nişte cărţi“ şi atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonate de Victor Volodin şi difuzarea „scrisorii celor şase“, erau anticipate şi alte evenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Mili­taru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească pentru a nu se organiza.
Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemă­nătoare, s-a făcut ca urmare a unei decizii politico-administrative luate pe linie de partid – aşa s-a procedat şi în cazul câtorva dintre autorii „scrisorii celor şase“. […] »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011