Cum ştiţi, de cîţiva ani am trecut de la obsesia de a ne căpătui iute noi şi ai noştri la necesitatea de a acoperi cu palavre de temporizare la tonă/m² acţiunile propriu-zise prin care ne căpătuim noi şi ai noştri. Aşa cum vă imaginaţi, ţara şi poporul n-au preocupat politrucii vreo clipă, dar au compus grosul materiei din asurzitorul lor discurs. Mă rog, cine a crezut altceva mai are puţin timp la dispoziţie ca să « reevalueze », căci deadline-ul, aici, în buză de Orient, e încă destul de relaxat.
Vorbele, scuipate sau scrise, oricît de multe şi de tari, par să nu angajeze pe nimeni, ţinînd ele de un soi de decor fîlfîitor, dispensabil la prima ploaie, căci prin depozite s-ar mai găsi oricînd un rînd-două-nouă de noi palavre, mai colorate şi mai sunătoare decît cele tocmai azvîrlite-n tomberon. Desigur, faptul că show-ul pare să meargă la nesfîrşit nu înseamnă că a murit şi realitatea pe care el o tot drapează. Căpăţînoasă, realitatea scoate cîte un muget din cînd în cînd, vîră prin gard coarnele, botul şi copita. Deocamdată, e amuzant de văzut, în scurte episoade, deruta şi panica păzitorilor de gard la asaltul fiarei. E încă bine. Dacă ar fi pe alese, aş prefera să nu se dărîme niciodată gardul cu totul, pe principiul că e mai tolerabilă o dregere lentă, ipocrită, cuminte, decît o anarhie sănătoasă, cu sînge, expiere şi pas de defilare. O fi şi vîrsta, nu zic. Revoluţia mi-ar fi plăcut mult acum 30 de ani. Azi, cînd mi-au găurit idealul şi mi-au cauzat indigestie cu teledemocraţia lor de birou, « revoluţionarii » m-au pierdut de muşteriu.
Dar, dacă realitatea noastră se întremează încă, la alţii, ea rîmă pe sub gard într-un chip de-a dreptul fascinant sau comic. La New York, de pildă, a reuşit zilele astea să pună piedică înnăditurii vii în care-i fuseseră prinse picioarele lui Dominique Strauss-Kahn. Torturîndu-l cu o imagine de satir priapic nu doar prea puţin plauzibilă, ci şi ridicolă, sforarii cei mari au aruncat în luptă, pe post de buldozer sexy, o biată ineptă, inaptă să livreze baremi o versiune unică a imposibilului viol la nivel înalt şi, pe deasupra, au fost convinşi că tirajele mari ale gazetelor pentru midinete înseamnă că lumea toată e o midinetă, că miorlăitul precar pe ecran atinge toate inimile fără creier. Lucru ciudat, înnăditura a fost deznodată chiar de cei care o slujiseră : procuror şi judecător. Poate fiindcă preţul de plătit în văzul lumii era prea mare, pe măsura lor dar şi a ţării. « Văzul lumii » şi auzul ei fac parte din realitate, şi tot nu e simplu să-i dai cuvîntul acelei realităţi cu care midineta şi inima fără creier au puţine de împărţit. Aşa se face că, vorbind după ce urmărirea penală a lui DSK a fost suspendată, unul dintre avocaţii săi, Benjamin Brafman, a mulţumit judecătorului, personalului curţii şi biroului procurorului pentru o decizie care era « logică », dar pentru luarea căreia era nevoie de « curaj » şi de « multă integritate ». Am tresărit la « logical » şi la « a great deal of integrity » : dacă acest profesionist de şcoală veche, exact în aprecieri, măsurat în expresie, invocă logica şi măsoară integritatea, înseamnă că înnăditura era cît pe ce să înghită realitatea. Noroc că aceasta s-a arătat, nărăvaş, în cîteva conştiinţe, care au estimat lucid costurile unui dezastru juridic pe un panoramic planetar. Şi şi-au zis că, la urma urmei, sforarii au obţinut ce voiau prin scoaterea lui DSK din joc într-un moment crucial, le ajunge. Viaţa – adică realitatea – merge înainte şi are nevoie de Justiţie.
Tot biata realitate s-a întors cu faţa ei hîdă către Gaddafi, care şi-a calificat rebelii, adică libienii cei mulţi care au îndrăznit să se sature de el, drept « şobolani ». Şi l-a trimis să umble prin tunele şi canale, poate chiar să doarmă şobolăneşte în subsolul buncărizat sovietic al hotelului Rixos din Tripoli, acela în care e cazată presa străină şi în care fidelii colonelului le mai ard cînd şi cînd ziariştilor o rafală de mitralieră, ca să nu uite cine-i şeful prin partea locului. Nu e unica situaţie în care « cine zice ăla e ! », avem şi noi destule zilnic, dar e, oricum, mai umoristică decît aceea bovină în care s-a pus de bunăvoie fiul apucatului, Saif al-Islam. « Sabia Islamului », ieşită sfidător la lumina chioară a serii de prin conducte, a fost întrebată dacă nu se teme de Curtea Penală Internaţională, care a lansat un mandat împotriva lui. « Să se ducă în aia a mă-sii Curtea Penală Internaţională ! » a zis beizadeaua – adică varianta apăsată a genialului « Aşa, şi ? » al lui Radu Berceanu. Într-adevăr, în plan strict verbal – plan lung şi lat la creaturile zidite în aberaţia completă a ilegalităţii –, discuţia poate continua aşa cinci decenii. Chestia nasoală e că realitatea de pe teren continuă şi ea : bubuie, pîrjoleşte şi diminuează oră de oră spaţiul fizic la care CPI n-ar avea acces. Indiferent de întemeierea şi eficienţa anume ale CPI, ea întruchipează tocmai ideea despre o eventuală Justiţie pe care, dacă Sabia şi tatăl ei n-ar fi călcat-o în picioare cu deceniile, ar fi fost de-acum întemeiaţi s-o utilizeze în sprijinul propriului « popor » şi al propriului « teritoriu », cuvinte care năpădesc speech-ul lor de victime furioase de cum deschid gura. Neplăcut e că nenorocita de realitate trage la foc automat în discursul lor îmbătrînit în minciuni gogonate, iar CPI arestează cîndva, indiferent de replicile pe care i le adresează Saif al-Islam.
Sînt vremuri tulburi pentru palavre, ce mai ! Nici mieroşeniile, nici insultele sau calomniile nu mai sînt ce-au fost. La atîta apetit de violenţă, măsuri radicale şi « dreptate socială », nu mai rămîn neatinse nici icoanele sfinţilor. Cît mai cîntăreşte atunci un tratat de nerespectat, şoptit la ureche, un buncăr subteran, o protecţie îndepărtată şi de neafişat ?