Cine s-a încăpăţînat să urmărească sinusoidele României de după 1989 nu s-a plictisit nici o zi şi ştie, fără îndoială, cîtă oboseală a însemnat pentru guvernanţi zigzagul ăsta obligatoriu. Să tot înşiri lucruri care nu există, să tot dai spectacole la intern şi la extern, să tot fugăreşti criticii lucizi, să smulgi ceas de ceas cîte o părticică din ţară cînd pentru unii, cînd pentru alţii şi, culmea !, să te tot acoperi în vremea asta cu legi, una mai brează ca alta şi creatoare de conflicte, viduri şi nulităţi, adunătoare de jurisprudenţe inutilizabile, păi nu e de şagă ! Şcoala de drept românească, foarte apreciată în străinătate pentru prestaţii de rafinament, şi-a dat, de fapt – dar asta ştiu prea puţini străini –, măsura în ţară, supravieţuind cu sula în coaste şi sacrificînd propriei tradiţii, dînd liber la ciupeală cu o mînă – pe principiul asasinului bine plătit – şi incriminînd protestele la adresa castei cu cealaltă – căci situaţia de victimă o precede pe cea de călău. Cum-necum, graţie şi multor gesturi nobile de dreptate, făcute taman cînd nu le mai aştepta nimeni, justiţia s-a drogat că s-a scos.
Însăşi Curtea Constituţională, aşa politică şi suprajudiciară cum e ea, s-a descurcat de bine, de rău pînă nu demult, înfofolindu-şi părtinirile inevitabile în temeiuri şi excepţii, aşa încît să iasă mereu din scrisul ei mărunt un « bebeluş » cît de cît credibil. De cîţiva ani însă, gîfîitul i se aude şi ei. Cam de cînd a demarat programul de luare pe sus, cu valuri de bani, arborescenţe de partid întinse pînă în grădiniţe şi creşe, Gauleiter-i cu cîteva clase în oraşe şi judeţe, demagogie sumară şi violentă, dovleci de propagandă plesnind de seminţe şi sănătate, tone şi chintale de abuzuri prăznuite drept reforme, sărăcii de criză drapînd hoţii multilaterale. Biata Curte, ce era să facă ?, a intrat în derapaj. Controlat, deşi ordonat la început. Apoi, mai zilele trecute, a ajuns sărmana să fugă din calea poporului, dar şi să se apere de şefii ei urmăritori zvîrlind în urmă decizii duble, paragrafe rătăcite, calendare confuze. În fond, era felul ei de a declara că, după ce a mîncat atîta nazism pe pîine, măcar recunoştea de departe her master’s voice, adică Führerprinzip-ul.
Abdicarea asta împiedicată a stîrnit deocamdată un fel de milă acră. Exact aceea cu care l-au întîmpinat adesea nemţii pe Franz Gürtner, ministrul de Justiţie al lui Hitler între 1932 şi 1941 (cînd s-a şi sfîrşit). Jurist eminent, omul s-a străduit în repetate rînduri să ţină piept ororii care creştea în jurul lui, dar neieşind de tot din rînd, doar atît cît să se păstreze nişte aparenţe de legalitate. Dar ambiguităţile judiciare lucrează ca arsenicul şi, după nouă ani de crunte baricade, năpăstuitul ministru Gürtner a atins şi culmea grotescului. A devenit celebru prin răspunsul pe care i l-a dat unui judecător ce protesta că o măsură impusă cu forţa nu avea la bază nici o lege sau ordonanţă dată de Hitler : « Dacă nu puteţi recunoaşte voinţa Führer-ului ca izvor de lege, i-ar fi spus ministrul, atunci nu puteţi rămîne în funcţia de judecător. » Quod erat demonstrandum.