[Eliberarea deţinuţilor în 1964]

[…] Deţinuţii eliberaţi sunt foarte uşor de recunoscut : „figuri albe, părul complet alb şi scurt, figuri distinse, cu emoţie stăpânită“ (Helga Cosmo­vici)… „palizi“, cu „o sfinţenie în priviri, cu o emoţie extraordinară“ (Nicolae Mărgineanu – fiul). Privesc intens „un copac, […] o frunză verde“. Pe pe­roanele gărilor se strânge multă lume care aşteaptă, aşteaptă, deşi cei mai mulţi nu ştiu nici măcar dacă întemniţaţii lor dragi mai sunt în viaţă.
Iată-i. În gări, în trenuri, în tramvaie. Se întorc. Gh. Mazilu ajunge în Bucureşti împreună cu alţi foşti colegi de detenţie. Trebuie să se pre­zinte la „Securitatea Mare“, cea din spatele Palatului C.E.C., pentru acte. Urcă în tramvaiul 12, care se retrage – taxatorul, auzind că sunt deţinuţi eliberaţi de la Periprava, nu-i mai taxează, urându-le, în schimb, noroc şi sănătate. Toţi călătorii îi privesc cu prietenie. Şi în trenul pe care l-a luat Nicolae Mărgineanu lumea e extrem de amabilă. I se cedează locul, i se oferă ceapă verde, primeşte informaţii despre viaţa de afară şi despre preţuri. Toţi îşi dau seama dintr-o ochire ce e şi de unde vine. Aiud ! Con­trolorul îl ajută să coboare din tren la Cluj şi îl conduce la un taxi pentru a i-l plăti – inutil, căci şoferul nu vrea banii, vrea doar să-l ducă gratis. Eliberat de la Gherla, tuns zero, cu paloarea inconfundabilă a detenţiei şi ceva mai puţin de 50 kg, Florin Constantin Pavlovici coboară ultimul din tren în Gara de Nord, abandonând prosopul murdar în care a ţinut slă­nina râncedă primită de la închisoare ca hrană de drum. E un ger puternic, uscat, în această zi de 1 februarie, iar el poartă doar salopeta de vară şi bascul unui deţinut mort, primit de la magazia închisorii. Urcă în troleibuz şi se lasă strivit de înghesuiala plăcută a oamenilor în paltoane. O întrea­bă cu sfială pe taxatoare dacă îl lasă în troleibuz ori trebuie să coboare. Mai multe mâini se întind spre taxatoare cu banii de bilet, dar ea le refuză, se uită la el o clipă şi îi face semn din cap să rămână. De la Gherla soseşte în vară şi Vasile Ionescu, ultimul director necomunist al Societăţii Ro­mâne de Radiodifuziune, împreună cu doi colegi de detenţie. I s-au dat 126 de lei, cât pentru trenul până la Bucureşti. Banii le ajung celor trei doar de personal, nu şi de accelerat, dar ceferiştii îi aud discutând şi le fac semn discret să urce. La Braşov, înainte de a se schimba, îi vor lăsa în grija colegilor. Intră într-un compartiment unde găsesc trei locuri libere, lângă două doamne, profesoare, care pricep imediat ce sunt. Ele se ridică şi ies. Se întorc după o vreme cu trei tichete pentru accelerat, trei pachete de ţi­gări „Carpaţi“ şi câte trei-patru sandvişuri pentru fiecare. Foştii deţinuţi sunt foarte mişcaţi… le dau lacrimile. În aceeaşi vară ajunge în Gara de Nord, tot de la Gherla, şi preotul Dimitrie Balaur, cu părul tuns scurt şi îmbrăcat preoţeşte. Se urcă în troleibuzul 81, care e aproape gol, şi îi spune taxatoarei că vine de la închisoare şi că n-are bani de bilet. Ea îşi lasă capul în mâini şi începe să plângă.
Iată-i. Cercetând neîncrezători realităţile din jur. Iată-l pe gazetarul ţărănist N. Carandino în drum spre Miliţia centrală a Capitalei – fosta Prefectură de poliţie – în timp ce „o privelişte absurdă“ îi defilează dinaintea ochilor : „un oraş care, rămânând acelaşi în structurile lui esenţiale“, e acum [în 1962] „totuşi altul“. Trece pe străzile şi bulevardele din centru, pe Calea Victoriei… şi constată că sunt „alte firme, dar mai ales alţi oameni“. Totul în jur îi dă „senzaţia directă, imediată a unei degradări, a unei deplasări sociale, a unui transfer de populaţie. Un alt ritm de viaţă“ decât cel pe care l-a lăsat în urmă la intrarea în închisoare. Şi Lena Con­stante e contrariată, începând chiar din trenul pe care îl ia spre Bucureşti. Se află într-un compartiment cu tineri, două fete şi trei băieţi, siguri de ei, cu haine ca de studenţi, dar care îi lasă o impresie de analfabeţi. Căci fac o partidă de cărţi în tren – ce vulgar ! –, schimbă cu fetele glume „în doi peri“, râd prea tare şi fumează toţi laolaltă. Pe stradă observă dom­nişoare cu rochii subţiri şi înflorate, cu pete albastre şi roşii, plimbându-se agale. Ce schimbare ! Când a intrat ea în închisoare, femeile preferau cu­lori terne tocmai pentru a nu atrage atenţia. Şi pe noul eliberat George Tomaziu realitatea de afară îl izbeşte neplăcut, oraşul, străzile cu becuri rare. Se aşază la masă într-o grădină cu becuri colorate atârnând în reţele, cu un megafon pe un stâlp şi o muzică parcă „sughiţată“, cu dansatori care „se zbat“ pe un podium foarte mic. Priveşte în tăcere „agitaţia“ care „îi zgu­duie“ pe băieţi şi pe fete, ce nu dansează în cupluri, nu, „ci muncesc din greu“… nu-i plac.
„Poate că singurele adăposturi existente încă împotriva ofensivei răului nu erau decât închisorile şi penitenciarele răspândite în toată ţara“, o fulgeră un gând ciudat pe Lena Constante. Hotărât lucru, lumea din afara închisorilor s-a transformat radical ! Lena e primită ostil când încearcă să le povestească oamenilor despre închisori (ce-i drept, marea majoritate a foştilor deţinuţi nu povestesc nimic, nimănui, niciodată). Ceilalţi se apără, întrerupând-o cu o milă care i se pare ipocrită.
E adevărat, ea însăşi s-a schimbat în închisoare. Nu mai e acelaşi om. Vede bine, de pildă, că a devenit ireversibil „antiintelectualistă“. La fel simte şi Sergiu Al-George, care, după ieşirea din închisoare, refuză vreme îndelungată să mai deschidă vreuna dintre cărţile sale din bi­bliotecă. […]