Într-o carte a sa, intitulată Cînd moare o epoca, Dan Ciachir, portretizîndu-l pe fostul său patron Eugen Barbu, ne aminteşte un loc comun al anilor tîrzii ai comunismului : « Trei etichete erau lipite în genere pe un indezirabil : evreu, homosexual sau informator… Barbu susţinea că X sau Y i-a făcut cutare confidenţă. Trebuie spus că, pe lîngă persoane de calitate precară sau îndoielnică, mi s-a întîmplat să văd şi cîteva foarte onorabile intrînd în confesionalul ad-hoc al lui Barbu. Traiectoria ideologică a lui Barbu nu a fost alta decît aceea a fostului regim. » Cînd era vorba de comandamentele şi strategiile Securităţii, Eugen Barbu ştia despre ce vorbeşte. A fost unul dintre cei mai buni executanţi ai Instituţiei şi, bineînţeles, unul dintre cei mai importanţi profitori ai ei. Dar ziarele puterii de astăzi nu procedeaza altfel. Tot evrei, homosexuali şi informatori sînt făcuţi cei care deranjează. Şi multe alte delicateţuri. Continuitate înainte de orice !
Meseria de editor îţi aduce şi neaşteptate satisfacţii. Am avut ocazia să cunosc destui generali şi colonei ai fostei şi atît de temutei Securităţi. Alţii decît cei cărora le-am tipărit memoriile. Şi am putut să aflu astfel lucruri care nu sînt scrise în cărţi.
De exemplu, un colonel specializat în informaţiile economice, şi deci mai puţin interesat de cele ale politicii pure, mi s-a confesat cu toată onestitatea că Instituţia nu a avut deloc de suferit de pe urma evenimentelor din 1989-1990. Oamenii manifestau violent în Piaţa Universităţii, ziarele scriau tot felul de lucruri, dar Instituţia şi-a continuat nestingherită activitatea. Doar doi-trei ofiţeri, şi nu dintre cei importanţi, au disjonctat şi au început să facă declaraţii aiurea, fără să producă însă mari pagube Casei.
Un alt ofiţer, din conducerea foarte restrînsă a Securităţii, mi-a povestit cu mult haz cum a trăt el politic zisa Revoluţie. Şefii tuturor serviciilor, deci ai unor unităţi operative, mari sau mici, s-au adunat în şedinţă imediat după lichidarea fostului lor Jupîn şi au constatat că stăteau prost cu democraţia. Adică nu aveau deloc politicieni care să servească (sau să deservească, cum se mai zice cu o sinceritate involuntară). S-a stabilit că fiecare trebuie să trimită cîţiva dintre băieţii lor în CPUN (informatori, agenţi, ofiţeri etc.). La scurtă vreme după punerea în mişcare a CPUN-ului, Cupola s-a reunit şi fiecare şef a trebuit să facă un raport. S-au făcut şi refăcut socoteli. Reuşiseră să trimită în CPUN un număr mai mare de băieţi şi fete decît numărul real de membri ai Consiliului ! Cum nu-şi puteau etala oamenii, sursele, secretele, s-a tras concluzia că unii din CPUN erau recrutaţi de doi sau chiar mai mulţi ofiţeri (şi totuşi, pînă la urmă, cine e recrutorul şi cine e recrutatul ?). Din memoriile unuia dintre participanţii la aceste şedinţe top secret, peste cîţiva ani, vom putea afla, poate, mai multe detalii. Desigur, editorul va fi foarte atent să nu pună în pericol viaţa nimănui. Alegătorul democrat de astăzi se poate întreba dacă actualul Parlament a fost compus după o reţetă foarte diferită de cea a CPUN-ului… Aleşii noştri ? Aleşii lor ?
Pot să anunţ aici, cu ceva întîrziere, că am cîştigat procesele pe care mi le-a intentat (ce aberaţie !) CNSAS, atît la Curtea de Apel Bucureşti, cît şi la Înalta Curte. Adică, dragi tovarăşi, NU AM COLABORAT CU SECURITATEA. Dar vă previn, prieteni, de-acum încolo nu vă mai promit nimic. Voi tipări toate cărţile foştilor sau actualilor securişti pe care le voi considera utile pentru societatea românească.
Într-o carte pe care am editat-o deja, domnul general Aurel I. Rogojan întocmeşte cîteva fişe, să le spunem aşa, pentru Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu (are sau nu la ora asta cetăţenie română ?), Petre Mihai Băcanu, Mircea Dinescu, Ion Iliescu etc. Împricinaţii nu au replicat decît prin interpuşi de genul Caţavencu. Le e frică ? Se tem de întregirea acestor fişe ? Sau alte noi colaborări le asigură o linişte sufletească suficientă ?
Se spune – oare e adevărat ? – că în Israel a colabora cu serviciile e nu numai o onoare, e chiar o obligaţie patriotică. Dacă e adevărat, se poate înţelege – Israelul e o ţară agresată din toate părţile. În Regatul Unit al Marii Britanii, a fi spion e un merit cîştigat uneori de moşii şi strămoşii tăi. Democraţia regală şi meritocratică britanică este un exemplu pentru toată planeta de cîteva sute de ani. Oare cînd nu va mai fi o ruşine, o mizerie, un compromis ticălos să-ţi susţii prin toate mijloacele ţara ta în România ? E o întrebare la care meditez de ceva vreme. A nu se confunda România cu diversele ONG-uri, servicii străine sub steag străin şi alte forţe de ocupaţie, toate foarte « fine », aureolate de prestigiu şi mult prea active pe plaiul nostru mioritic.