[noiembrie 1949]

[…] Un plic de la E.P.L.A. Sus, de-a latul, lipită o hîrtie groasă cu noua firmă. Desfăcînd, se poate citi foarte clar pe dos : Uni­unea Fundaţiilor Regale, şi alături, coroana. Aşa or fi mulţi scriitori. Şi-au lipit pe deasupra o etichetă. Dar uneori se vede to­tul dedesubt. Acţiunea de verificare urmează să fie tocmai acest lucru : ruperea etichetelor lipite pe deasupra…

15 noiembrie

Verificări… De ce le e teamă unora, iar altora le vine greu să spună tot ce conştiinţa lor a trebuit să consemneze ? Poate că actul acesta se săvîrşeşte în public şi, desigur, de teama anumitor consecinţe importante, vitale, ce ar rezulta în unele ca­zu­ri de păcătuiri grave acoperite cu dibăcie, cu talent de parvenire şi chiar cu talent literar în urma unor schimbări bruşte printr-o mişcare de translaţie de 180⁰. Scriitorul ştie, de obicei, să mînuiască instrumentul sincerităţii atunci cînd transfigu­rează viaţa în artă. Documentul autobiografic realizat autocritic în faţa cititorilor este un vechi exerciţiu al lui. Scotocirea în adîn­cul conştiinţei, examinarea obiectivă a amintirilor, oame­nii şi locurile pe care le-a cunoscut, ideile cultivate, faptele ca răsfrîngeri ale ideilor, lupta cu viaţa, curajul principiilor, consecvenţele şi laşităţile, toate raportate la o structură personală, la o conştiinţă nefericită, la o societate absurdă – sînt lucruri care ar putea numai să-l ispitească pe un scriitor atunci cînd partidul, reexaminîndu-şi cadrele, îi prilejuieşte o cercetare şi critică, şi autocritică.

20 noiembrie

Încercarea de a se fi făcut un om din Iisus Hristos n-a izbutit. El a fost întîmpinat ca un dumnezeu. Dintr-un om însă, s-a pu­tut face în istorie un dumnezeu. Nevoia de adoraţie a maselor să fie într-adevăr atît de accentuat mistico-religioasă ?

*

Niciodată ca în locuinţa mea actuală n-am avut atît de vie şi de stăruitoare realitatea ceţii. De sus, de la ultimul etaj, nu ză­resc de la fereastră nimic, nici un tiv de casă, nici un vîrf de copac. Pasta cenuşie a ceţii îmi face geamul opac. Am de multe ori im­presia că mă aflu într-un vapor şi că, în plutirea neîntreruptă, cea­ţa şi oceanul fac una. Noaptea şi ziua sînt la fel. Nu mai există zare, nu se aude nici un ţipăt. Totul se înăbuşe şi se stinge.

10 decembrie

Încă nu am trecut la munca mea cea nouă de director al bi­bliotecii, pe care trebuie s-o organizez. Trei izvoare mari intră în această aşa-numită « Biblioteca Centrală şi Centru de Do­cu­­mentare Culturală » pe care o întemeiază Federaţia Uniunilor de Comunităţi. (Centrul de documentare va fi unul pentru sectorul cultural, politic şi istoric evreiesc. Bacal, animatorul en­tu­ziast şi realizatorul, fiindcă iubeşte cărţile, dar mai ales fiindcă are în mînă legea, banii şi localul, mi-a subliniat în mod categoric caracterul acesta al sursei de documentare cul­tu­rală. Evident, în scurtă vreme, instituţia va trece sub admi­nistraţia Sfatului Popular, dar e probabil că el va menţine ceea ce este specific în nucleul de bază al instituţiei.)
Cele trei izvoare mari care intră în constituţia acestei bi­blioteci sînt biblioteca institutului Templului Coral, cu vreo 17 000 de volume, o colecţie de cărţi rare, manuscrise şi do­cumente – biblioteca fostului cerc « Libertatea », cu 10 000 de volume. Se adaugă şi biblioteca dr. Singer, cu vreo 15 000 de volume. Se adaugă şi biblioteca şi colecţiile foarte va­lo­roase ale doctorului M. Schwartzfeld, care a fost cumpărată de la noră-sa, biblioteca comunităţii sefarde, de vreo 3 000 de volu­me, şi a co­mu­nităţii celei mari, de vreo 4 000-5 000 de vo­lume, în afară de unele mici biblioteci diverse.
Localul destinat în Popa Rusu (fost al Congresului Mon­dial Evreiesc) este, fireşte, neîncăpător şi neadecvat. Bacal însă a fost încîntat şi pînă la urmă cucerit de eleganţa lui bur­ghe­ză, care face impresie. Problema ar fi însă ca să se pună la punct localul din strada Popa Soare, unde se află o sală imensă pentru 800 de persoane, cu balcoane, iar la parter, un mare hol şi o sală de conferinţe. Va trebui să lupt pentru această rea­li­za­re, deşi Bacal îi zîmbeşte cu fericire şi voluptate acestui vis, pentru care susţine că are cele 10 000 000 necesare terminării şi ame­na­jării. Va trebui totuşi dusă o luptă cu atît mai grea, cu cît nu se renunţă la amenajarea acestui local din strada Popa Rusu.
Şi acum rămîne începutul, care e greu. Dacă n-ar fi şi mai tîrziu aşa. Fiindcă comanda este evreiască. Bacal, care are în cap toate gardurile cimitirelor evreieşti din ţară, leafa portarului din Iaşi, ca şi culoarea hainei ce i se dă gratis cutărui om sărac, ţine în mîna lui şi organizarea administrativă, şi linia cultural-po­litică, şi fondurile – tot, tot ce trebuie să facă alţii, şi nu el. El, secretara lui, administraţia lui, colectivul şi, în ultima ana­liză, tot el… Cerşitul, alergatul după acelaşi om ocupat crîncen şi inutil împovărat cu fleacuri, cu detalii secundare. Este un mic destin inevitabil şi pasager pe care va trebui să-l înfrunt…

29 decembrie

Poetul academician A. Toma are o poziţie care stîrneş­te o mi­rare amară şi o penibilă tristeţe. Cu Eminescu, care este mort şi reconsiderat în gloria lui de cel mai mare cîntăreţ al po­porului, desigur că nu luptă. Dar cu Arghezi pesemne că nici nu se măsoară. Un asemenea fleac nu poate ajunge pe culme… Dovadă, el, Toma, este academician şi poet studiat de critica oficială, cercetat prin universităţi şi prezent prezidenţial la unele festivităţi oficiale. Despre el s-ar putea scrie un stu­diu (poate chiar fiul lui, care e inteligent şi obiectiv) cu titlul Poe­zia lui A. Toma. T. Îndrăzneala ridicolului şi ridicolul în­­dră­­z­­nelii. Se spune că nimic nu omoară ca ridicolul. Toma dez­minte zicala. […]