Înapoi spre Est ?
luni 11 mart. 2013De cîteva luni, Vocea Rusiei e din ce în ce mai citită şi mai citată în România – aduce cu Europa liberă de altădată ! În urma amestecului occidental brutal în afacerile interne ale României din lunga vară a referendumului, amestec graţie căruia Băsescu a fost salvat într-un mod complet nedemocratic, atacurile la adresa UE şi SUA s-au înmulţit semnificativ. Ele vin dinspre politicienii majoritaţii rezultate din votul din iarnă, dar şi din direcţia societăţii civile, a analiştilor şi a presei în general.
Şi dacă Samuel P. Huntington, autorul celebrei Ciocniri a civilizaţiilor, profesor la Harvard şi Columbia University, coordonator al planificării securităţii naţionale pentru Administraţia Jimmy Carter, foarte respectat şi foarte contestat deopotrivă, a avut totuşi dreptate şi România ortodoxă nu face parte din civilizaţia Europei occidentale, ci din cea numită de el Ortodoxă, cu centrul la Moscova şi Sankt-Petersburg ? Huntington a delimitat opt civilizaţii : Sinică (chineză), Japoneză, Hindusă, Islamică, Ortodoxă, Occidentală, Latino-Americană, Africană. « Sînge, limbă, religie, mod de viaţă, acestea au fost ceea ce grecii aveau în comun şi ceea ce îi distingea de perşi şi de alţi ne-greci. Totuşi, dintre toate elementele obiective care definesc civilizaţiile, cel mai important este, în mod frecvent, religia, aşa cum subliniau atenienii. Într-o foarte mare măsură, marile civilizaţii din istoria omenirii au fost strîns identificate cu marile religii ale lumii, iar popoarele care împărtăşesc aceeaşi etnicitate şi limbă dar diferă din punct de vedere al religiei trebuie să se măcelărească unul pe celălalt, aşa cum s-a întămplat în Liban, fosta Iugoslavie şi pe subcontinent » (ul indian – trad. Radu Carp, Editura Antet, 1998). Frontiera care desparte Occidentul european, catolic şi protestant, de civilizaţia Ortodoxă taie în două Belarus, Ucraina şi România pe linia Munţilor Carpaţi, aruncînd Transilvania în braţele Germaniei, care, împreună cu Franţa, constituie nucleul dur al Europei creştine. Huntington mai deosebeşte încă două « Occidenturi » : America de Nord, cu SUA şi Canada, care se adaugă Europei de Vest, şi America de Sud, latină şi catolică. Interesul de a muta pe hartă România şi Bulgaria – moştenitoare amîndouă ale Bizanţului, şi nu ale Romei – din lumea Ortodoxă le aparţine, în opinia altor strategi, în principal SUA şi Marii Britanii.
Marea spaimă geopolitică a anglo-americanilor este, de peste o sută de ani, unirea forţelor economice şi militare ale Germaniei cu cele ale Rusiei, nesfîrşită teritorial. SUA şi Marea Britanie sînt civilizaţii de apă, navale. SUA deţine singura marină globală, în vreme ce Rusia şi Germania, prea apropiate, integrate, ar crea marea putere de uscat invincibilă. Geostrategii – de la Halford Mackinder la George Friedman – nu încetează să-i sperie pe decidenţii politici cu asemenea teorii. Polonia şi România, integrate NATO, ar putea fi acea fîşie care să ţină cele două mari puteri din Eurasia – Germania şi Rusia – la o distanţă securizantă. Resuscitarea proiectului de apărare Visegrad (Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia) recent la Varşovia, cu participarea cancelarului german Angela Merkel şi a preşedintelui Franţei François Hollande, pare a fi un răspuns german la temerile partenerilor NATO american şi britanic. România e scoasă practic din rostul ei principal pentru care a fost admisă în NATO. Suspiciunile în legătură cu înţelegeri secrete dintre Germania şi Rusia pe bază de gaz şi de alte imense resurse naturale produc coşmaruri în multe capitale, la Est, ca şi la Vest.
E evident că integrarea cîtorva ţări est-europene foste comuniste, adică aflate în zona de influenţă şi putere rusească, cum sînt România şi Bulgaria, a fost hotărîtă nu din raţiuni de performanţă economică şi funcţionare a statului de drept, ci din raţiuni de strategie militară. Rusia, foarte slăbită de implozia sistemului comunist, nu a putut riposta pe măsură. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic în cîţiva ani. Europa de Vest şi SUA traversează o criză economică fără comparaţie în ultimii 60 de ani, cele 16 000 de miliarde de dolari datorie ale SUA atîrnă greu. În plus, preţurile petrolului si ale gazului sînt de ani buni pe cele mai înalte culmi, deci Rusia şi-a refăcut o sănătate economică parţială.
Părerea mea e că România nu va reuşi niciodată să se integreze în Europa occidentală, dar că nici nu va mai accepta o ocupaţie rusească asemănătoare cu cea « sovietică » (tot rusească, de fapt). Va rămîne o Elveţie estică, săracă deocamdată în industrie, finanţe şi servicii, dar imens de bogată în resurse potenţiale de apă şi hrană, esenţiale în deceniile care urmează. România poate deveni o Elveţie între Occident şi Răsăritul ortodox, între Nord şi Sud, la răspîntia dintre civilizaţii, aşa cum a fost, de altfel, întotdeauna. Samuel P. Huntington se înşală în ceea ce priveşte Transilvania, care este de foarte multă vreme, dinainte de 1918, majoritar ortodoxă. Iar în ceea ce priveşte prea marea integrare în civilizaţia zisă Ortodoxă, există frîna latinităţii milenare. Cît priveşte Ucraina, Huntington anticipa că, deşi catolică la vest şi ortodoxă la est, ar putea să rămînă unită, dar în sfera de influenţă a Rusiei. Pînă azi, istoria îl confirmă. Ce e sigur astăzi e că pasiunea românilor pentru Europa de Vest a diminuat dramatic, la fel cum a ajuns la cele mai joase cote încrederea în The American Dream. O bună parte a românilor, cei mai activi şi cu cele mai bune diplome, s-au îndreptat poate definitiv spre Occident. Au fost atît de occidentali, încît chiar s-au stabilit acolo. Pentru despărţirea de America, merite deosebite au Traian Băsescu, Vladimir Tismăneanu şi echipa sa de zgomote, Mark Gitenstein, că-ţi vine adesea să te întrebi dacă aceştia nu lucrează, de fapt, în secret pentru Rusia. Cît despre Rusia, ea nu mai sperie serios pe nimeni în România, poate doar pe propagandiştii proamericani sau prooccidentali afiliaţi la diverse ONG-uri care de care mai ciudate şi care folosesc Rusia ca sperietoare pentru scopurile lor lucrative.
Clasa politică din România ultimilor 20 de ani nu a avut un proiect de ţară, ci doar unul pentru ea însăşi, care a fost mai întîi acela de a-şi salva pielea după criminala prestaţie din comunism şi poate chiar de aceea şi-a căutat protectori şi complici puternici la Vest, iar apoi s-a pus, împreună cu noii săi prieteni capitalişti, pe un jaf care nu se mai opreşte. Românii capabili să se opună acestei sinistre pături securisto-politice au cam plecat, mai ales în Europa de Vest sau SUA, plus în Canada, Australia sau Noua Zeelandă, prelungiri ale Occidentului, şi nu în Rusia, sora ortodoxă, care ea însăşi, împreună cu Ucraina şi Belarus, traversează şi azi o tranziţie de infern.
După 1989, miniştrii de Externe Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, profesionişti ai domeniului, propuneau o politică externă influenţată puternic de corpusul de aspiraţii reprimate anterior de deraierea dictatorială a lui Ceauşescu şi de apartenenţa la Pactul de la Varşovia şi la CAER. Începînd cu Adrian Severin şi Andrei Pleşu, amîndoi amatori în diplomaţie, ca de altfel şi lungul şi funestul şir de mărunţei politici care le urmează, pe cît de gălăgioşi, pe atît de inconsistenţi (Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai Răzvan Ungureanu, Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Cristian Diaconescu…), România a dispărut de pe radarul diplomaţiei mondiale, înghiţită de catastrofala şi vădit antinaţionala politică internă care aminteşte de cele mai sumbre momente ale epocii fanariote. Cît va mai dura această prăbuşire în abis ?