La începutul lui martie, dînd un interviu în Der Spiegel, Jean Claude Juncker găsea că atmosfera de azi seamănă bine cu aceea din 1913, cînd toată lumea credea că nu se mai poate ivi vreun război în Europa, atît de împletite erau relaţiile între ţări şi paşnică era viaţa naţiunilor. Cu multă bunăvoinţă, e de crezut că toţi consilierii dlui Juncker au demisionat sau au plecat la schi, pentru că 1913 a fost anul celui de-al doilea război balcanic – primul se petrecuse în 1912 –, iar îngrijorarea şi hîrîiala în Europa erau pe culmi. Dlui Juncker îi sună rău şi răbufnirile naţionaliste pe care le vede ici-colo – în Grecia şi în Italia la alegeri, de pildă –, deşi fix acum un secol problema se punea în exact aceiaşi termeni. Şi tot din pricina stîngăciei şi lipsei de înţelegere a unei mari puteri : Imperiul Britanic, fidel reuşitei sale de a demara « balcanizarea » la Congresul de la Berlin din 1878, ţinea atunci să conserve mumia Imperiului Otoman, chipurile împotriva unui imens fluviu rus ce stătea să dea năvală peste Europa, iar cheia jocului o vedea aiuristic tocmai în încurajarea naţionalismelor eliberatoare ale etniilor din Balcani, prea sătule şi de jocurile Austriei, şi de oropsirea otomană, şi de şicanele ţarilor. Pentru dl Juncker, izbucnirile naţionaliste de azi amintesc de « demonii » care « dormeau », vezi bine, şi s-au trezit în Bosnia şi Kosovo – dar asta poate numai pentru că dînsul o fi unul dintre ultimii mohicani care îşi imaginează că balcanicii au înghiţit oribilele violenţe din recentele războaie la pachet cu propaganda frumos etichetată şi îndelung perfuzată de marile puteri.

Jean Claude Juncker, prim-ministru al Luxemburgului şi pînă nu demult tartor al miniştrilor de Finanţe din zona euro, găseşte că resentimentele stîrnite mai ales de Germania sînt nelalocul lor – alegerile din Italia îi apar ca « excesiv de ostile la adresa Germaniei şi, prin urmare, antieuropene », deşi poate că Grecia e ţara în care bunătatea de austeritate a lăsat « răni adînci », ţara care manifesta una-două cu portretul Angelei Merkel mîzgălită mustăcios în Hitler şi ornat cu svastici. Dar oare de ce se simte dl Juncker dator să ne îndepărteze de subiect, rătăcindu-se hăt prin Europa ceţoasă a lui 1913, cînd mii şi sute de manifestaţii populare îi arată cu degetul amintiri mult mai proaspete, de prin 1937-1939 ? Oare ceea ce se grăbeşte dînsul să taxeze drept « antieuropenism » nu e o firească azi dezavuare a neputinţei puterilor europene, ca în anii de mare tensiune din pragul celui de-al doilea război mondial ? Nu e mare lucru să vezi în ultimii ani mustaţa lui Hitler pusă pe multe chipuri luate la ţintă. Hiperpersonalizarea voită a austerităţii prin faţa doamnei Merkel a chemat şi ea caricatura, cu nuanţa banală că nu oricine, ci tot o nemţoaică e « nazificată » mai degrabă à la Chaplin. Dar, dacă asta nu doare prea tare, ceea ce doare în carnea popoarelor e slăbiciunea şi incapacitatea europenilor puternici de a găsi soluţii la o situaţie evidentă de lucrătură şi abuz, exact aşa cum slabi şi incapabili s-au dovedit a fi părinţii şi bunicii lor în faţa poftelor lui Hitler în urmă cu doar 75 de ani.
Europa vînjoasă se uita atunci lung cum Germania îşi aşeza ţara pe rubrici şi coloane, cum se înarma, asculta obedient discursurile lui Hitler justificînd persecuţiile, n-avea nimic de zis cînd miniştrii au început să demisioneze în 1937, nici cînd pe ultimii demnitari conservatori serioşi i-a dat chiar cancelarul afară în februarie 1938, iar în martie a anexat Austria. Căutînd bine justificări, liderii luminaţi i-au găsit şi merite acelui Anschluss şi nu li s-a părut prea grav că în scurt timp evreii din Viena erau puşi de noua forţă poliţienească să cureţe pietrele din pavaj cu periuţa, spre amuzamentul trecătorilor. Toată planeta ştia că evreii încep să-şi facă bagajele şi se exilează pe unde pot, dar agenda lor nu era bună – bună era cea a marilor puteri care se băgau sub pat la München, dîndu-i lui Hitler regiunea sudetă a cehilor, o smulgere de coşmar, semnată de Chamberlain şi Daladier cu surîs şi speranţa că, aşa, fără conflict, o să fie bine. Şi conferinţa de la Evian, din iulie 1938, a rămas în analele orbirii : s-au adunat toate ţările mari – dar şi Australia, Canada şi, mai ales, Statele Unite – ca să se pună de acord că nu pot înghiţi emigraţia evreiască, cui nu-i place Germania nazistă trebuie să se refugieze în altă parte, fiecare ţărişoară putea face doar mititele gesturi de caritate, drămuindu-şi resursele. Britanicii, cu marea lor tradiţie politică, s-au abţinut de la orice critică la adresa guvernului nazist, promiţînd să încerce eventual să plaseze niscaiva refugiaţi prin coloniile ei din estul Africii ! Presa, teoretic cîine de pază, aplauda şi ea echilibrul şi măsura unor asemenea decizii : editorialul din The Times din 16 iulie 1938 spunea limpede că « problema refugiaţilor poate fi rezolvată numai printr-un amestec de milă şi calcul rece, care au fost amîndouă prezente într-o excelentă proporţie la Evian » (Robert S. Wistrich, Hitler and the Holocaust, Modern Library/Random House, New York, 2003, p. 58). S-a văzut cîte milioane de morţi au produs în câţiva ani « mila şi calculul rece », mix-ul bine proporţionat al unor decidenţi alăturea cu drumul…
La instalarea noului Papă, deloc întîmplător Francisc, o masă de lideri stătea înşirată pe scăunelele Vaticanului, cuprinsă subit de evlavie, aşteptînd, ca un stol de vrăbii cu cioculeţul căscat, absoluţiunea izvorîtă în 2013, foarte probabil, dintr-un nou cocteil de « milă şi calcul rece ». Doar că multă lume a înţeles deja că « mediocritatea politicienilor » (Richard von Weizsäcker) nu cuprinde nici un strop de milă, iar hurducăturile grosiere din ultimii ani nu probează nici urmă de calcul. Noroc că nu sînt mulţi cei care ştiu cît de marmorean a rămas Vaticanul în cursul războiului – Pius al XII-lea, transmitea secretariatul Sfîntului Scaun, aştepta să se implice decisiv în eforturile de după încheierea păcii…
Noţiunea de « antieuropean » nu poate ţine piept europenismului cu memorie lungă la toate popoarele continentului. Dar « anti-UE » şi « anti-Germania » au căpătat sens, căci e vorba de un refuz articulat pe elemente distincte şi concrete : UE e prost condusă, cei numiţi în loc de a fi aleşi nu ne reprezintă, deciziile lor nu sînt bune, gestiunea lor nu e competentă, blatul lor cu industria financiară ne-a epuizat şi exasperat, imigraţia pe care vor s-o oprească e o urmare a mult prea marilor hoţii şi a disperării celor furaţi ; Germania e vicleană şi ipocrită, austeritatea ei e depăşită, maniile ei şefeşti nu sînt acoperite de rezultate, schimbă direcţia prea lent şi mereu în folos propriu, ne înjugă la proiecte şi foi contabile pe care nu le împărtăşim, ne dă lecţii neavenite şi ne sfidează gratuit etc. Pe scurt, Imperiul UE în forma actuală trebuie dinamitat, iar tronul Germaniei merită să fie înlocuit cu un scaun – după modelul « dezumflant » al Papei Francisc, la al cărui mit in progress sînt puse să contribuie mai mult renunţările decît ofensivele.
Iată că acolo unde dl Jean Claude Juncker identifica « resentimente naţionaliste » apte să alimenteze un război se găseşte ceva mult mai simplu şi mai direct, căci pentru război n-are nimeni nici bani, nici dor de moarte : e vorba de un vot de blam al naţiunilor pentru lideri netrebnici, cocoţaţi cu scripeţi obscuri la conducerea unui imperiu pe care l-au falimentat. Că atari lideri arată cu degetul spre popoare nu e vreo surpriză, ci doar a n-şpea imoralitate din partea unei întregi clase de impostori. Iar dacă ticăie, sărmanul, ceasul nostru, popoare care abia de mai respirăm, în dosul talazului de indignare al Europei, e sigur că ticăie, în felul lui, şi ceasul lor.