Petru Romoşan

Pe coperta săptămînalului francez « Le Point » din 2 mai a.c., de orientare netă de dreapta, conservator-beton, aflat în proprietatea miliardarului François Pinault, vedem o fotografie a Angelei Merkel purtînd o coroană de aur cu inscripţia « Regina Europei », iar deasupra un titlu care spune totul : « Această Germanie care-i scoate din minţi pe socialişti ». În România, cei vreo 7,4 milioane de votanţi pentru demiterea lui Traian Băsescu nu pot să uite că şi Angela Merkel, pe lîngă Barroso şi subsecretarul Philip Gordon, a contribuit decisiv la menţinerea în post a suspendatului. Cînd INS va publica, în fine, adevăratele cifre de la recensămînt, vom descoperi că din iulie 2012 aceste capete mai mult sau mai puţin încoronate au susţinut un demis în condiţii perfect democratice, căci la vot au fost prezenţi peste 60 % dintre votanţii reali.
Cum sînt priviţi germanii în ţările sudice, în Grecia, în Italia sau în Spania nu e greu de închipuit. La fel, românii din Republica Moldova realizează acum că amestecul german în treburile lor interne nu le-a adus acasă Europa încă visată de ei. Aproape toată Europa de Sud priveşte spre Germania cu şomaj redus, prosperă, cu resentiment, ba chiar cu ură. Cît de justificată este această pornire împotriva Germaniei ? La o judecată mai rece asupra organizării Uniunii Europene şi asupra cifrelor economice, Germania nu mai apare atît de vinovată. Mai întîi, euro a fost o măsură de constrîngere luată la iniţiativa lui François Mitterrand, care, împreună cu Margaret Thatcher, nu a reuşit să împiedice reunificarea Germaniei, susţinută în schimb de ruşi şi de americani. În acel moment, marca germană era foarte puternică şi dădea mari dureri de cap francezilor şi britanicilor. Pînă la urmă, euro a fost profitabil mai ales pentru Germania, dar asta nu i se poate reproşa. În urmă cu zece ani, social-democratul Gerhard Schröder, supranumit « cancelarul patronilor », a impus măsuri drastice de dereglementare şi flexibilizare pe piaţa muncii şi a ajuns la un consens naţional cu sindicatele pentru a menţine locurile de muncă în dauna salariilor, sacrificîndu-le pe acestea din urmă. Ţările care suferă astăzi, în frunte cu Franţa, nu au reuşit să se adapteze la noua economie ultraliberală care s-a impus în ultimii 10-15 ani.
Dar ce spun nemţii despre ceilalţi europeni ? Prin cafenele zic că francezii au salariile mai mari cu 20 % decît ar trebui, spaniolii şi italienii cîştigă cu 30 % mai mult, iar grecii cu aproape 70 %. Au germanii vreo obligaţie să finanţeze veniturile umflate, nejustificate ale europenilor din sud ?  În trecut, fiecare ţară avînd monedă proprie, se aplica o bună doză de inflaţie prin care se diminuau salariile şi pensiile, se sporea capacitatea de export şi echilibrele se restabileau. Marea specialistă în acest joc a fost Italia, dar şi francul francez era pus la cură de slăbire tot aşa din cînd în cînd. În Germania nu există salariu minim obligatoriu, aşa cum există foarte ridicatul SMIC în Franţa (brut 1 400 euro, net 1120 euro). În Germania există în continuare o pătură destul de largă plătită cu 400 de euro pe lună. După statisticile citate de « Le Point », în Germania 40 % din tineri sînt obligaţi să se multumească cu o slujbă prost plătită şi precară. Dar şomajul tinerilor este de doar 15 % – cel mai scăzut din Europa la această categorie. De ceva vreme, salariile au reînceput să crească. În schimb, în Franţa sau în Spania creşte necontenit şomajul. Vîrsta de pensionare în Germania va fi adusă la 67 de ani pînă în 2029. Bineînţeles că foarte mulţi se pensionează mult mai devreme, dar pensia este binişor diminuată. Pensiile în Franţa sînt foarte ridicate, speranţa de viaţă a crescut vertiginous în ultimii 30 de ani, consumul de medicamente pe cap de locuitor bate toate recordurile. Nepoţii aceloraşi pensionari rămîn pînă tîrziu la mama şi la tata şi se inserează din ce în ce mai greu în viaţa activă.
Parlamentul European este o instituţie creată mai mult ca să antreneze politicienii europeni pentru viitor, căci deocamdată ponderea acestui Parlament în luarea deciziilor e aproape nulă. Majoritatea europarlamentarilor – la sfirşit de carieră sau aflaţi prea la început – nu sînt încă piese necesare în politica internă a ţărilor lor. Cîte universităţi de vîrf, comparabile cu ultraperformantele universităţi americane, s-ar putea finanţa cu banii cheltuiţi pe acest « Congres de la Viena-1814 » permanentizat ? La noi e foarte şic să fii europarlamentar şi eşti şi foarte bine remunerat. Dar foarte televizaţii noştri europarlamentari, foarte divizaţi de altfel, fac ei ceva pentru absorbţia de fonduri europene ? Nu e treaba lor, desigur. Doar ei sînt mari boieri inutili ! Ba mai mult, unii se şi ocupă sistematic cu denigrarea ţării noastre la Bruxelles şi Strasbourg. Parlamentul European şi Comisia Europeană nu sînt compuse numai din nemţi, Europa nu e încă Imperiul German sau al Patrulea Reich, cum se tot spune. Deci ce obligaţii ar avea Germania să-şi împartă prin eurobonduri sau alte drăgălăşenii excedentele, rezervele financiare pe care le are ? Şi care sînt oricum cu totul insuficiente ca să poată cumpăra toată Europa. Care, de altfel, nu se vrea vîndută în ruptul capului. Toate calculele arată deja clar şi pentru toată lumea că Europa nu mai poate continua cu regulile şi aranjamentele care au adus-o la cea mai mare criză din 1929 încoace. Cum se pot salva europenii din labirintul pe care ei înşişi şi l-au construit cu atîta entuziasm ? Răspunsul nu poate întîrzia prea mult.