În liniştea asta de mormînt, zicea unul vineri, pe cînd tuna straşnic, baremi ploaia face zgomot ! Toţi cei din băcănie au zîmbit exact ca anul trecut înainte de referendum, cînd era limpede că aveau să meargă la vot cu toţii, inclusiv beţivul cartierului. De data asta, el lipsea. Dar a apărut la colţul străzii, umblînd oblic, după obicei, cu sticla în mînă şi mi-a răcnit prin ploaie, rîzînd de sub glugă : Mai mergem o dată la vot, ai ?
Parcă m-aş mulţumi cu testul ăsta la flacon în locul unui sondaj, care, oricum, nu e luat în serios decît de cel care vrea să dea cu el al miilea avertisment serios. Adică un ţignal în plus pe lîngă alte şi alte hăulituri şi ţîpurituri neserioase, înghesuite pe puţinele canale de comunicare publică încă deschise. Faptul că toate se tasează într-un flux gri iritant şi din ce în ce mai ignorat era totuşi previzibil. Ca un făcut, jocul de glezne, pozele şi anunţurile în zigzag ale termenului scurt sînt prinse din urmă şi acoperite de valul termenului mediu şi lung. Vine de departe, din 20 de ani trecuţi, un talaz care nici nu ştia bine la formare ce este aceea criză economică.
O gîndire chipurile prevăzătoare organizase umflarea şi apoi împuţinarea drastică a presei şi antrenarea a ce mai rămăsese într-o vrăjmăşie simplă. Ceva numai bun pentru direcţii de propagandă contrare, apte să dreneze antipatii severe şi promisiuni sigure. Cîte o majoră schimbare de macaz era prilejul răsucirii cîtorva personaje transformate peste noapte în corifei ai adevărului şi înnoirii. Dar ce-o fi prevăzut gîndirea unică pentru momentul în care, în urma pierderii de credibilitate şi legitimitate a toate şi a tuturor, pacea socială va trebui aşezată pe un nou contract ? S-a întrebat oare cine cu cine îl va semna pe fondul de « praf şi pulbere » existent ?
Planul proaspăt e în ceaţă pentru cei mai mulţi. Iar talazul ultimelor două decenii urcă încă. În ciuda bucuriei de a scăpa de şomaj mare expediind românii în Europa muncii, experienţa şi curajul minţii cîştigate în străinătate se revarsă în ţară în chipuri care nu mai îngăduie arbitrariul ca altădată. Presa jugulată pe hîrtie prin demolarea distribuţiei şi a publicităţii se revarsă pe Net şi pe reţelele de socializare, umple crîşmele şi chiar capul ţăranilor cu burta goală. Radioul încă viu se sumeţeşte şi îşi suflecă uneori mînecile, punînd în dificultate ultimele marionete grăitoare, în timp ce televiziuni deja decredibilizate garnisesc ore goale cu năzbîtii care de Libertatea, care de Cutezătorii ori de-a dreptul Scînteia. Din ce în ce mai dezumflate, modele bătrîneşti de împăcare şi relativizare îşi lasă la vedere coastele goale, perii albi, unghiile murdare, de mult netăiate.

Dacă te depărtezi un pic, vezi modelul marilor seisme desfăşurîndu-se la picioarele tale în toată splendoarea lui. Poate că acela abia schiţat de URSS la începutul anilor ’70 în speranţa că el va putea fi definit pînă la sfîrşitul anilor ’80, cînd corect se estimase falimentul de sistem, semnala mult mai onest şi mai responsabil decît azi nevoia disperată de a gestiona un eşec durabil, devenit periculos. Oricum, iniţiativa sovietică, diseminată larg şi în ţările-satelit, n-a recoltat nici pe departe inteligenţa la care spera – nici n-ar fi fost uşor, dată fiind cantitatea de îndoctrinare cu care fuseseră deja injectaţi trăpaşii lansaţi în cursa reformei. Modelul « natural » – adică trăit liber, şi nu dictat – de seism rămîne cel al Revoluţiei franceze de-acum mai bine de 220 de ani : absolutism, sărăcire, rezistenţă reacţionară la nou, şederi în Anglia şi călătorii pe continent ale minţilor luminate care pun în discuţie legitimitatea monarhiei, împuşcărieri pe termen scurt, persecutarea presei, răscoale mici, circulaţie debordantă a ideilor de schimbare prin cafenele, cluburi şi cenacluri, cerere de atitudini reformiste chiar din partea suveranului, care, culmea !, căutînd să obţină o imposibilă înţelegere naţională a tuturor cu toţi, ajunge şi să convoace Stările generale – după 175 de ani de recreaţie ! – la 5 mai 1789.
Apoi, tăvălugul merge singur şi repede : la 9 iulie Adunarea Naţională devine Constituantă, la 14 iulie cade Bastilia, în 4 august sînt abolite privilegiile, pe 26 august răsare Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. Urmează în goană naţionalizări, reorganizări administrative, crime şi teroare, în 1791 regele dă să fugă fără succes, înghite şi Constituţia, dar bunăvoinţele nu-l ajută decît temporar – bietul om e scurtat de cap în ianuarie 1793.
Prin seculi, universitari respectabili s-au tot întrebat « cine » a făcut, de fapt, toate astea, adică întoarcerea cu fundul în sus a lumii în trei-patru ani, după ce aceeaşi lume stătuse pe loc alţi o mie. Li s-au recunoscut cîteva merite unor mari figuri care, după 1720, au tot desţelenit terenul gîndirii istorice şi politice, precum şi unor condeie care au analizat şi clarificat atitudinea populară. Dar de aici şi pînă la statutul de « autor » e cale lungă. Pînă la urmă, adevăraţii autori ai cutremurului revoluţionar – au decis înţelepţii – sînt naţiunea însăşi, viaţa socială, suferinţa, comparaţia cu alte neamuri, nevoia de echitate şi dreptate. Acest val de abstracţii a avut o consistenţă redutabilă şi, după cîte s-a văzut, o minimală capacitate de negociere.
Liniştea grea de azi nu e căptuşită cu nici o aşteptare. La piaţă nu se vorbeşte nici despre regionalizare, nici despre revizuirea Constituţiei, în băcănia care stă să închidă nimeni nu pomeneşte europarlamentarele. Atari fanioane politicianiste flutură singuratice pe o insulă împrejurul căreia nivelul apei nu face decît să crească. De pe ţărmul continental, insula pare mică, îndepărtată, ciudat de singură în marele larg. Şi nici măcar Europa – doar o insulă mai mare – nu se arată mai îmbietoare…