Mihai Dimitrie Sturdza

Primind autorizaţia de a consulta, în arhivele ministerului Afacerilor externe de la Paris, rapoartele diplomatice din 1946 ale lui Jean Paul-Boncour, reprezentantul la Bucureşti al guvernului generalului de Gaulle, am putut găsi o nouă mărturie privind o epocă atât de controversată a istoriei României. Rapoartele descriu, între altele, procesul mareşalului Antonescu şi împrejurările în care a fost anunţată şi apoi executată condamnarea sa la moarte de către aşa-zisul Tribunal al Poporului, funcţionând sub inspiraţia autorităţilor militare sovietice. Ele conţin o sumedenie de amănunte, unele noi, altele cunoscute de istorici dar mai puţin cunoscute de marele public. Cu atât mai demne de crezare, cu cât au fost scrise imediat după evenimentele la care se referă, rapoartele beneficiază de girul oficial propriu unor asemenea documente. Un diplomat de carieră nu-şi putea permite nici să fie părtinitor, nici să raporteze o versiu­ne inexactă a faptelor. România întreţinuse cu Franţa relaţii privilegiate mai bine de un veac, iar Parisul, care nu ştia încă dacă România era sau nu sortită să fie în cele din urmă înghiţită de sistemul sovie­tic, privea atunci spre Bucureşti cu un deosebit interes.
Câteva informaţii despre autorul rapoartelor : Jean Paul-Boncour fusese numit reprezentant diplomatic, apoi ministru plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti după preluarea puterii de către generalul de Gaulle. În 1947 avea să devină membru al Comisiei Naţiunilor Unite în Coreea, mai târziu ministru plenipotenţiar la Bangkok, apoi la Buda­pesta. A murit la câţiva ani după ce a ieşit la pensie, păstrând până la sfârşit cea mai prietenoasă amintire despre români şi despre România, ţară pe care, de altfel, o cunoscuse încă din tinereţe ca secretar de legaţie în vremea lui Carol al II-lea.
Rapoartele sale din 1946 erau transmise telegrafic, de cele mai multe ori prin cifru secret. Le-am tradus pe cele publicate aici prin bunăvoinţa revistei Lupta, adăugând – între croşete şi cu menţiunea n. a. – unele precizări ce mi s-au părut necesare fie pentru că textul original era prea « telegrafic », fie pentru că Jean Paul-Boncour se referă uneori la amănunte cuprinse în telegrame anterioare pe care nu le-am mai reprodus aici. După obiceiul francez, Boncour vorbeşte despre Iuliu Maniu, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, numindu-l « Preşedintele Maniu ». Preşedintele Consiliului de Miniştri în 1946 era Petru Groza. Ministru de Externe era Gheorghe Tătărescu.

Rapoartele şi telegramele ce urmează fac parte din fondul ROUMANIE 1944-1947. Dossier, 9 novembre 1945-23 juin 1946.

p. 134. Telegrama nr. 191, 20 februarie 1946
« Se pare că Mareşalul Antonescu şi echipa sa vor fi, în sfârşit, judecaţi. Acest proces a fost amânat multă vreme pentru că mulţi dintre conducătorii actuali ai României au motive să se teamă de dezvăluirile pe care fostul Conducător le-ar putea face, mai ales în ceea ce priveşte atitudinea sub ocupaţia germană a multora care azi afişează sentimente antifasciste şi rusofile. Este interesant de notat că, încă de pe acum, Preşedintele Groza declară că nu va fi nici o condamnare la moarte. »

p. 139. Telegrama nr. 49 EU, 15 mai 1946
Mărturia depusă de Preşedintele Maniu la Procesul Antonescu (extras) [n. a.].
« După ce a dat amănunte despre complotul care a dus la lovitura de stat din 23 august 1944, dl. Maniu a declarat că nu ştie ce s-a petrecut la Palatul regal în seara zile de 23 august, când au fost arestaţi cei doi Antonescu. După spusele liderului naţional-ţărănist, în cursul Consiliului de Miniştri de la Snagov, unde opoziţia fusese reprezentată de dl. George Brătianu, s-ar fi hotărât ca armistiţiul să fie semnat de însuşi Mareşalul Antonescu. De aceea, dl. Maniu ar fi fost foarte mirat aflând prin ziarele din dimineaţa zilei de 24 august ştirea arestării „Conducătorului“.
Mihai Antonescu încercând să-l facă pe dl. Maniu să spună că nu a fost de acord cu arestarea Mareşalului Antonescu, liderul naţional-ţărănist a răspuns : „Faptul că am primit să fac parte din guvernul constituit după 23 august dovedeşte că m-am solidarizat cu această măsură.“ »

pp. 196-198. Telegrama nr. Z-374, 18 mai 1946
« Condamnarea la moarte a Mareşalului Antonescu şi a unora dintre miniştrii săi nu corespunde nici intenţiilor Preşedintelui Groza, nici sentimentelor opiniei publice româneşti.
Conform propriei mărturisiri a ministrului comunist al Justiţiei [Lucreţiu Pătraşcanu – n. a.], acest proces vine prea târziu : imediat după eliberarea ţării, procesul ar fi beneficiat de nemulţumirea maselor împotriva felului în care fostul „Conducător“ trimisese atâţia tineri ostaşi să moară sau să cadă prizonieri în fundul stepelor ruseşti ; sentimentul acesta este înlocuit astăzi de exasperarea pricinuită de ocupaţia militară sovietică şi de servilismul guvernului Groza-Tătărescu faţă de Moscova.
Procesul Antonescu s-a dovedit deci a fi un eşec, mai ales pentru propaganda Frontului Naţional Democrat.
Telegramele mele nr. 390 şi 399 au arătat felul în care acuzaţii au reuşit să culeagă simpatii până şi în sala de judecată, unde publicul era compus aproape exclusiv din israeliţi şi comunişti. Mai mult, atunci cînd i se dădu Mareşalului cuvântul pentru ultima oară, înainte ca judecătorii să se retragă spre a delibera, publicul a fost cuprins de emoţie până la lacrimi. Afară, la uşile Tribunalului Poporului, ca şi în oraş, simpatiile pentru acuzaţi se exprimau în mod deschis, aproape chiar sistematic ; lumea se indigna de compoziţia părtinitoare a acestui Tribunal Extraordinar, iar anumite „replici“ adresate de Mareşal judecătorilor săi erau răspândite cu pasiune de toate zvonurile Bucureştiului. […]

Fragment din volumul nou apărut al lui Mihai Dimitrie Sturdza, Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti, Editura Compania, 2013.