Singurul mod de a pune capăt ciclului tensionat ultimatum-şantaj este acela de a trata adevărata problemă : Coreea de Sud

de Edward Luttwak

Poate unde mi-am început anii de şcoală la Palermo, în Sicilia, comportamentul Coreei de Nord mi s-a părut întotdeauna perfect logic şi absolut transparent. În ambele ​​locuri, extorcarea de fonduri prin intimidare este o rutină, dar practicată mult mai subtil în Sicilia.
Transparenţa cu pricina nu se regăseşte în nimic palpabil la şirul de conducători ai Coreei de Nord, de la care este inutil să aşteptăm vreo oarecare schimbare de politică – numai pentru că anteriorului Kim îi plăceau mâncarea japoneză şi starurile de cinema sau fiindcă actualul Kim a stat mult într-un internat elveţian. Regimul, cel trecut ca şi cel prezent, continuă să surclaseze până şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui Stalin în materie de secretomanie, însă ceea ce poate vedea toată lumea ajunge cu asupra de măsură pentru a explica frenetica lui agresivitate.
Nici oaspeţii care se deplasează sub escortă atentă între puţinele locuri a căror vizitare e îngăduită în Coreea de Nord nu pot rata indiciile vitale. Să luăm, de pildă, restaurantul numărul unu la friptura de raţă din Phenian, restaurantul pescăresc numărul unu din Phenian, Pyulmori (o cafenea « elveţiană ») sau echivalentul austriac, cu Helmut Sachers Kaffee – acestea fiind printre puţinele localuri de tip non-coreean din toată ţara, în afară de cantinele chinezesti în stil studenţesc Jilin din zona de frontieră. Că se poate găsi mâncare gustoasă la Pyulmori este fenomenal, dar mult mai grăitor este faptul că la ambele cafenele se serveşte cafea autentică, cu adevărat extrasă din boabe de cafea reale.
Toate disfuncţiile economice, variate şi extreme, ale Coreei de Nord converg în penuria paralizantă de valută. Odată ce s-a cheltuit grosul ei pe importul de componente militare, consumabile şi subsisteme din China (inclusiv pe lansatoare verticale de rachete balistice), rămâne foarte puţin. Nu sunt mai deloc devize pentru importul de utilaje necesare relansării industriei prelucrătoare cumplit de învechită a ţării – aceasta abia de se târâie cu nişte utilaje sovietice care au decenii la bord şi chiar cu echipamente japoneze din anii ’30. Nu sunt devize disponibile pentru importul de medicamente recente destinate populaţiei, care trebuie să se descurce cu imitaţiile coreene ale imitaţiilor chinezesti ale medicamentelor generice din Occident. Nu se găsesc devize nici măcar pentru importul celor mai ieftine surse de amidon – porumb, sorg, grâu de calitate inferioară – atunci când se pierd recolte şi, prin urmare, foametea îşi face mereu apariţia, cu morţi cu tot.
Şi, cu toate acestea, există suficientă valută pentru a importa boabele de cafea care fierb la Pyulmori şi Helmut Sachers Kaffee. Cele câteva vaci costelive pe care le poţi zări uneori păscând pe mirişti explică bulgogi-ul [fîşii de carne marinată şi friptă] prea puţin ademenitor din restaurantele de lux, dar apele nord-coreene reuşesc totuşi să furnizeze caracatiţa, calamarul şi peştele din restaurantul plutitor. În schimb, pentru un bun espresso, oficialii care alocă valuta – şi care devin automat puterea supremă în stat – au înţeles în mod evident necesitatea de a lăsa deoparte alte priorităţi ca să importe boabe de cafea prăjite de calitate. Desigur, asemenea amănunte n-ar lămuri nimic dacă aceste localuri ar fi mai ales stabilimente turistice menite tocmai să aducă valută. Nici nu se răcise bine cadavrul lui Stalin şi regimurile comuniste s-au pornit să deschidă afaceri în devize cu magazine, hoteluri, restaurante şi baruri (dotate şi cu tovărăşii în valută forte), care reprezintă până astăzi singura industrie de succes din Cuba.
Dar nu la asta servesc restaurantele ultrascumpe ale Phenian-ului. Câţiva turişti străini ajung să ia masa acolo ca să scape de atmosfera sumbră de cantină, mai vin şi niscaiva oengişti, mari iubitori ai umanităţii (care nu ratează niciodată produsele de lux, asa că frecventează asemenea locuri), dar aceste două grupuri sunt mici şi nu prea contează. Majoritatea clienţilor sunt nord-coreeni care se împart în două categorii distincte. Prima e fomată din bărbaţi temători, înţepaţi şi palizi (femeile sunt rare), în tipicele lor costume albastre nord-coreene, vizibil stârniţi de ameţitoarele delicatesuri străine din ofertă – sunt membrii unor delegaţii de rang mijlociu venite mai de aproape sau mai de departe, care au obţinut cu greu acces aici sau li s-a dat. A doua clasă este mult mai bine îmbrăcată, compusă din celibatari şi cupluri, toţi mai bine hrăniţi, care mănâncă şi beau nonşalant, ca şi cum cafeaua adevărată ar fi plăcerea lor zilnică. Foarte probabil, ei sunt părinţii copiilor pe care-i vezi bucurându-se de splendizii căluşei multicolori din Phenian importaţi pe bani grei din Italia. (Iar cum suntem pe tărâmul corpolentului Kim Jong Un, aceşti copii ai oamenilor bogaţi şi privilegiaţi sunt roşii în obraz şi dolofani într-o ţară în care cei mai mulţi copii sunt vizibil subponderali.) Nu, aceşti meseni nonşalanţi nu sunt câştigători în cursa « capitalismului pentru toată lumea », întreprinzători, profesionişti de vârf ai unor corporaţii sau vedete sportive, sunt funcţionari de rang înalt sau ofiţeri din armată, cu familiile lor, care susţin dinastia Kim şi se bucură de favorurile ei.
Un « sistem de palat » dirijează întregul regim şi politicile sale : pentru a-i ţine pe sclavi în robia lor închisă, ruptă de lumea exterioară, conducătorii păstrează o neabătută atitudine belicoasă an de an, deceniu după deceniu. Chiar dacă n-a mai avut parte de război de două generaţii, viaţa Coreei de Nord este ritmată de continua propagandă de război, de cenzura de război, de legea marţială şi, mai presus de toate, de o economie de război centralizată, în care resursele doar se alocă şi nu fac obiectul vreunui schimb.
Dar proiecţia internă a stării belicoase nu este suficientă, căci economia nord-coreeană este cu totul ineficientă, mai ales inaptă să câştige valută. Pentru a alimenta sistemul de palat, Coreea de Nord trebuie să stoarcă nişte « plusuri » de la lumea exterioară : unele vin de la ONG-uri (ajutoare alimentare care permit ca producţia internă de hrană să fie utilizată pentru raţiile armatei), altele se obţin de la Statele Unite şi de la Japonia în schimbul promisiunilor pe teme nucleare (niciodată respectate) ale Phenian-ului, dar cel mai mult vine de la fraţii coreeni din sud (ale căror daruri sunt smulse prin pură intimidare). Preşedintele sud-coreean Kim Dae-jung a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 2000 pentru summit-ul de reconciliere fără precedent cu Kim Jong Il – un moment în care pacea şi chiar reunificarea păreau iminente. Abia mai târziu a ieşit la iveală adevărul : summit-ul fusese cumpărat cu 100 de milioane de dolari cash. Deloc surprinzător, a rămas fără efect.
Nedorind disuadarea Coreei de Nord – care ar necesita capacitatea de a răspunde pe măsură la atacurile uneori sângeroase şi la provocările constante, care tulbură afacerile şi agită piaţa bursieră de la Seul –, Coreea de Sud a preferat să mituiască regimul cu injecţii periodice de combustibil şi ajutor alimentar, dar şi mai sistematic prin zona industrială Nord-Sud Kaesong, unde cca 80 000 de muncitori nord-coreeni iau salarii destul de bune de la corporaţii din Coreea de Sud. Muncitorii primesc foarte puţin din salariile lor, căci mare parte este trimisă înapoi la Phenian şi constituie cea mai substanţiala sursă consecventă de valută pentru Coreea de Nord. Chiar şi pe vremea asa-zişilor preşedinţi « duri » ai Coreei de Sud, transferul de la Kaesong a continuat. Nu a fost oprit nici când Nordul a scufundat nava de război Cheonan a Coreei de Sud, omorând 46 de marinari ; nici când Nordul a deschis focul de artilerie asupra unei insule a Coreei de Sud, ucigând doi soldaţi şi doi civili ; nici atunci când Nordul a testat un dispozitiv nuclear şi a lansat o rachetă cu rază lungă de acţiune. Şi după declanşarea crizei actuale, tot Sudul bun platnic se temea de o întrerupere a producţiei de la Kaesong, nu Nordul, care aduna beneficiile. Iar când mass-media din Coreea de Sud a anunţat cu mare uşurare că accesul la Kaesong era în continuare deschis, nord-coreeni l-au închis prompt.
Victorios în constanta sa acumulare de bacşişuri prin ameninţări şi atacuri ocazionale, Nordul e în mod firesc dispus s-o ia de la capăt. Deşi un nou test nuclear şi ameninţarea cu lansarea unui misil balistic mobil cu rază lungă de acţiune par iminente, rezultatul probabil este un mic dar primit de la Sud, iar nu un război în peninsula coreeană. Iar Phenian-ul o ştie şi el.
Între timp, Coreea de Sud a ajustat pornirea războinică a Nordului la propria sa perversitate strategică : rămâne obsedată de o Japonie deloc ameninţătoare şi a tot cumpărat putere aeriană ca să faca faţă ameninţărilor teroriste imaginare de la Tokyo, spre deosebire de cele reale, care vin chiar din nordul zonei demilitarizate. Seul-ul pur şi simplu nu vrea să achiziţioneze o putere militară convenabilă economiei sale net superioare. În schimb, cheltuieşte miliarde de dolari pentru a produce mândrele sale avioane de luptă « indigene » T-50, elicoptere Surion şi fregate destinate apărării de coastă – în timp ce există alternative mult mai bune şi mai ieftine, care se pot importa din Statele Unite. Între timp, în apărarea Coreei de Sud se cască uriaşe găuri (aşa se face că asistăm la spectacolul ridicol al cursei de ultim moment pentru echipamente şi muniţii lipsă în criza actuală). Şi ciclul se reia : cum Sudul îşi îngăduie să rămână atât de vulnerabil, el nu are cum reacţiona în mod eficient la ameninţările teroriste permanente ale Coreei de Nord şi la atacurilor sale periodice. În schimb, Seul-ul îşi numără banii din cont şi se pregăteşte pentru viitorul cadou.
E timpul ca acest joc să se termine. Statele Unite nu pot obliga Nordul să renunţe la pornirile lui belicoase, dar cu siguranţă pot forţa Sudul să renunţe la perversitatea sa. Preţul pentru ca protecţia SUA să continue ar trebui să fie adoptarea unei politici de apărare serioase, întreruperea şantajului Kaesong şi un punct final transferului de lichidităţi către Nord sub indiferent ce pretext. Phenian-ul ar mai putea încerca să încingă o luptă, dar cel puţin aceste măsuri ar elimina stimulul pentru perpetuarea monstruoasei strategii a extorcării de fonduri.

Articol apărut în Foreign Policy –
preluat cu acordul autorului

Traducere de Marguerite Romoşan

Edward Nicolae Luttwak (născut în 1942 la Arad, România) este strateg militar american, consultant la nivel înalt şi autor a numeroase lucrări de istorie şi strategie militară, printre care Coup d’État. A Practical Handbook (“Lovitura de stat. Ghid practic”, apărută şi în româneşte), The Grand Strategy of the Byzantine Empire (“Marea strategie a Imperiului Bizantin”) şi The Rise of China vs. the Logic of Strategy (“Creşterea Chinei faţă în faţă cu logica strategiei”).