Un străin care ar parcurge cartea România penală a lui Valer Marian ar crede că e una de pură fantezie, căci fărădelegile descrise aici sunt prea multe şi fascinant de ingenioase. Un român care citeşte cartea rămâne stupefiat sau îşi confirmă sau completează lucruri deja ştiute. Iată, deci, pe lângă România revoluţionară, România pitorească, România Mare, România socialistă, eterna şi fascinanta Românie etc. etc., o altă ipostază, cea mai sordidă dintr-o asemenea enumerare : România penală. O impresionantă galerie de puternici ai zilei, care nesocotesc sau încalcă în modul cel mai inventiv, mai viclean sau mai brutal legea, dar înainte de lege, sfidează elementarul bun simţ. Acestea sunt personajele care mişună în cele 300 de pagini ale cărţii scoasă la Editura Compania de « senatorul, fost procuror » (cum însuşi se prezintă) Valer Marian, prezenţă singulară în viaţa publică românească. În paginile extrem de incitante şi intens controversate ale acestui volum sunt reunite « declaraţii politice şi de presă, interpelări şi scrisori deschise », adică nu dezvăluiri exclusive, nu surprize de ultimă oră, ci fapte la îndemâna oricui, dar care, laolaltă, se constituie în masa critică. Demersul justiţiar al lui Valer Marian, nu este însă cel specific nici procurorului, nici senatorului, nici liderului de partid, de altfel mereu cu legea în mână, care a fost/este autorul acestei cărţi sui generis. Este acest personaj un idealist (dar totuşi procuror) hotărât să curme cu orice preţ nedreptăţile, un luptător temerar şi de unul singur, un neadaptat la firava noastră democraţie emergentă (fostă originală), un cavaler al adevărului şi dreptăţii, un protestatar excentric, un Don Quijotte fără şanse, nici el, de reuşită, un veşnic revoltat/indignat de genul celor care, singuri sau în grupuri, încep să se înmulţească în marile spaţii publice ale lumii de la Wall Street în Piaţa Roşie şi din Piaţa Al Tahrir la Tien Anmen ? Răspunsul e cel previzibil : are date esenţiale din toate acestea, la care se mai adaugă, între altele, şi o îndârjire (sau « motivaţie » cum se zice mai nou) ieşită din comun.Din texte făcute publice la vremea lor şi, oricum, accesibile oricui, alcătuitorii cărţii compun o adevărată epopee, o Corupţiadă, cu personaje şi situaţii dintre cele mai felurite, iar fiecare secvenţă e mai penibilă, mai revoltătoare, mai deprimantă decât alta.Lectorului i se înfăţişează un vast panopticum de nelegiuiţi, care alcătuiesc nomenklatura de după 1989 : şefi de stat şi lideri de partide de după 1989, prim miniştri şi miniştri, « aleşi ai neamului » şi suspuşi numiţi în birocraţia de vârf a administraţiei statului, şefi mai la vedere sau mai discreţi ai feluritelor noastre servicii speciale, pletora de magistraţi din tot mai multele instanţe judecătoreşti, lideri naţionali şi « căpitani de judeţ » (satrapi locali), afacerişti de succes sau faliţi dar şi unii şi alţii veroşi, foste Miss judeţene ajunse escroace de anvergură, alte doamne şi domnişoare însetate de avere şi putere, foşti miliţieni şi actuali poliţişti, vameşi şi grăniceri de toate gradele, căpetenii ale minorităţilor etnice, plutonieri şi generali, ba chiar şi cinstite feţe bisericeşti. Dacă doar enumerarea acestei faune de acvariu al imoralităţii e nostimă şi grotescă, e uşor de imaginat ce înseamnă relatarea isprăvilor unor asemenea specimene cu care avem neşansa să fim contemporani. Căci toţi cei de mai sus trăiesc printre noi, îi vedem zilnic la televizor sau în locuri « selecte », ei mişună pretutindeni şi se încârduiesc ori se muşcă unii pe alţii, încleştaţi cu ghearele şi cu dinţii în ce a mai rămas neprăduit din averea ţării în acest uriaş coş cu crabi numit de autorul cărţii România penală.Cum se poate curma un asemenea coşmar real al fărădelegii devenită pâinea noastră (otrăvită) cea de toate zilele, o asemenea sinergie perfect reglată a corupţiei (căci parcă nimic nu mai merge atât de fără greş în societatea românească) ? În treacăt, autorul procuror-senator-probabil iarăşi procuror enunţa o cale : o « revoluţie a procurorilor » de genul operaţiunii Mani pulite – « Mâini curate » din Italia, care în urmă cu câteva decenii a spulberat de pe scena politică toată « elita » conducătoare cu partidele şi găştile ei cu tot.Perfect, dar unde ne sunt aceşti magistraţi ? Vorba unui lider politic est-european : democraţie avem, ne mai trebuie democraţi.

Text preluat din ziarul Curentul, 14 octombrie 2013