Mărturisesc că, dintotdeauna, întâlnirea cu o carte nouă mă transpune în lumea ascunsă printre cuvintele așezate în paginile pe care le răsfoiesc cu nerăbdarea copilului în faţa unui dar multaşteptat. Sunt cărţi şi cărţi. Unele îţi împlinesc aşteptările, adică dăruiesc. Altele nu, fiindcă nu te regăseşti nici în lumea cărţii şi nici în crezul autorului.
Când s-a împlinit văleatul 7522 (2013), Brumar, a 28-a zi, mi-a fost dat să am în mână primul volum al uneia dintre marile cărţi ale istoriei recente a României, trăite şi adnotate de Cornel Nistorescu zi de zi, cu perseverenţa stoică a cronicarilor din vremi de mult trecute, în epistole politice, reportaje, interviuri și editoriale publicate într-o perioadă de ratare a viitorului, devenit astăzi prezentul vieţii noastre : anii 1990-1995.
« Români, vi se pregăteşte ceva ! » este, înainte de toate, o carte de mare şi rar eveniment editorial. O operă prin care autorul va fi receptat ca o conştiinţă reprezentativă a neamului său, mereu prezentă acolo unde arde şi doare, aşa cum îşi definea crezul de gazetar în primul număr al revistei Expres din 7 ianuarie 1990.
Autorul, cu meritele fundamentale ale jurnalistului de fină intuiţie, profundă observaţie şi analiză social-politică, şi Editura Compania, cu un suport editorial de excepţie, egalat doar de case de editură celebre, dăruiesc cititorilor şi patrimoniului naţional paginile de aur ale unei cronici de mare trebuinţă nu numai generaţiilor viitoare, ci şi celor prezente.
Generaţiile prezentului au nevoie de studiul şi reflecţiile asupra acestei cărţi de căpătâi pentru a înţelege că, deşi ne-am risipit încă un sfert de veac de istorie, « […] am trecut de partea cealaltă a prăpastiei, pe un pământ şubred, mai sărac, în ţărâna căruia se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiași stat totalitar de care fugisem mâncând pământul şi de care crezusem că am scăpat ». Generaţiile următoare vor găsi în paginile operei jurnalistice tabloul unor realităţi dramatice, de care responsabili sunt înaintaşii fără grija viitorului ţării şi a oamenilor ei, fiindcă au guvernat fără să ţină seama de valorile morale şi în dispreţul dreptei legiuiri, ducând România înspre marginea lumii.
Am deschis cartea, am dat pagină după pagină şi am început să citesc titlurile, am parcurs indicele de nume şi apoi, selectiv, pasajele la care eram trimis de cota personajelor. Am citit câteva dintre epistolele politice adresate mărimilor vremii şi « prima impresie care contează », cu valoare de concluzie asupra volumului, este aceea că, prin prima sa carte postdecembristă, Cornel Nistorescu şi-a clădit un piedestal înalt şi de neclintit nu doar în istoria presei naţionale, ci şi în literatura română.
« Români, vi se pregăteşte ceva ! » este titlul unei cărţi-avertisment, cu mesaje de un dramatism real, dar transmise, cele mai multe, şi cu un inteligent umor ţărănesc, când mustrător, când biciuitor, dar şi de bun-simţ. În mai multe dintre paginile cărţii m-am regăsit printre martorii anonimi din tabăra cu care gazetarul se afla într-un crâncen război, fiindu-i percheziţionată redacţia, confiscate aparatele foto şi maşinile de scris, ori cumpărate en gros tirajele pentru ca ele să nu ajungă la cititori. Acei sclavi ai puterii nu realizau că în acest fel trag la foalele forjei în ale cărei flăcări se oţeleşte şi mai mult tăria unui caracter pe care vremurile nu-l pot supune.
Un dialog dintre preşedintele României, Ion Iliescu, şi gazetarul Cornel Nistorescu, consumat la Forumul Crans Montana din anul 1994 nu poate trece neobservat în economia acestor note de lectură. Ion Iliescu : « Mă, de ce eşti tu aşa de ticălos şi de încrâncenat împotriva mea ? » Cornel Nistorescu : « Nu vă urăsc deloc, domnule preşedinte, dimpotrivă, toate observaţiile mele şi criticile pe care le fac Preşedinţiei şi dumneavoastră provin dintr-o reală simpatie. »
Cum şi în ce contexte îi regăsim pe Ion Iliescu, Virgil Măgureanu & comp. în epistolele politice (unele danteşti) ale lui Cornel Nistorescu ?
În cazul lui Ion Iliescu, titlurile epistolelor care se succed în timp ne dau trendul psihocomportamental al liderului politic căruia i-am dat 12 ani din istoria României : « Învingător fără glorie », « Un fel de vodă bolmojit », « Buimac între iluzii », « Frica – ultimul motor politic », « Baba s-a fardat puţin », « Patentul mocirlei ». Alte epistole politice cu aceeaşi adresă : « Românul de export », « Rugămintea unui dac », « Elita şi derbedeii », « Codul eticii şi echităţii democratice », « Tata, mama, bunica şi cloşca », « Activiştii de ieri, boierii de mâine ».
Trei dintre mai multele epistole politice adresate lui Virgil Măgureanu se intitulează : « Cine l-a vopsit pe dracu ? », « Maimuţa şi dresorul » şi « Daţi explicaţii poporului român ! ». Iar adrisantul se explică : « Am fost în Piaţa Universităţii », « Am mai fost implicat şi în alte chestiuni politice », « Sigur că există ! » [dovezi despre grupurile şi elementele fasciste din Piaţa Universităţii – n. n.], « Nu S.R.I-ul, ci poșta […] cotrobăie prin scrisori ».
Nicolae Văcăroiu : « Dictatura contabilă », « Tatăl fiscului român », « Patria în faza vacă de muls »
Theodor Stolojan : « Vinovatul nu a făcut nimic »
Dan Marţian : « Jumătăţi de măsură
şi caracter »
Răzvan Theodorescu : « La ţâţa marelui ecran »
Niculae Spiroiu : « Ceapa degerată a democraţiei »
Radu Câmpeanu : « Înecatul dintre două bărci »
Radu Ceontea : « Patria şi salamul »
Alexandru Mironov (purtător de cuvânt şi interese) : « Foliculina politică »
Domnii deputaţi și senatori : « Comici vestiţi ai ecranului »
În epistola « Prieten şi soldat », adresată preşedintelui Ungariei, gazetarul cu rădăcinile în satul Turmaş, din judeţul Hunedoara, unicul fecior al agricultorilor Aurel şi Ilina Nistoresc, ţine să-l asigure pe Árpád Göncz, într-un moment de exaltare a extremiştilor vindicativi, că-i este prieten, dar că, la nevoie, va fi și soldat. O judecată înţeleaptă, în care talerele dreptăţii popoarelor sunt ţinute în echilibru de prietenie, prin politică şi diplomaţie, dar şi de arme atunci când liderii politici şi diplomaţii eşuează.
Epistola « Două căciuli peste Prut », către Mircea Snegur, cel care spunea că unirea românilor din cele două Moldove trebuie lăsată în seama viitorului, ne reaminteşte cum « pe malul Prutului s-au întâlnit doar două căciuli (pe care le ştiam de la televizor, şi pe cea de miel, şi pe cea rusească), purtate de doi slăboi care îşi umflau pieptul şi nu-şi dădeau seama că le sunt prea largi ».
Gazetarul a consacrat sute, poate mii de zile descâlicirii iţelor evenimentelor din decembrie 1989 pentru a descoperi că ei, jurnaliştii de investigaţie, « au devenit mai periculoşi decât teroriştii » (de vreme ce aceştia nici nu existau !) şi că « esenţa revoluţiei a fost o banală schimbare
a caselor ».
Pentru gazetarii din « noul val », baciul Cornel lasă drept cuvinte de învăţătură : « Fiţi drepţi. Spuneţi adevărul. Căutaţi calea cea bună. Fiţi alături de cei care suferă pe nedrept. Apăraţi onoarea şi demnitatea celor care o au. Nu iertaţi prostia, minciuna şi făţărnicia. Fiţi aspri în faţa relei-credinţe, a hoţiei şi egoismului. Puneţi punctul pe i. Fiţi acolo unde arde şi doare. » Am recurs la această parafrazare a crezului jurnalistic cu care Cornel Nistorescu a deschis, la 7 ianuarie 1990, o nouă carte de istorie a presei româneşti pentru a depune mărturie, în calitate de cititor, dar şi de observator al media, că, dacă i s-ar putea reproşa ceva omului, gazetarului nu i s-ar putea imputa că nu şi-a urmat şi nu-şi urmează crezul profesiei.