Guvernanţă şi guvernare
(Un viraj al democraţiei ?)

de Andrei Marga

O aplicaţie : revenirea la justiţie

Nici o valoare nu s-a bucurat în România ultimului deceniu de o invocare atât de frecventă precum justiţia. Puţine au rămas mai încâlcite. Nici una nu a dus la rezultate atât de opuse : « lupta împotriva corupţiei » s-a soldat cu extinderea acesteia.
Lucrurile se cer lămurite. Plec de la disputa declanşată în 2012, când adepţii Cotrocenilor s-au autoproclamat apărătorii independenţei justiţiei, iar adversarii lor au arătat că este vorba de o justiţie controlată de sus. În fapt, ambele părţi greşesc, fiecare în felul său. Adepţii confundă justiţia cu persoanele şi deciziile care le convin, iar adversarii lor nu demască îndeajuns mistificarea. Opinia mea este că în ţara noastră se fac confuzii în trepte : cu excepţiile de rigoare, justiţia este confundată cu reglementări existente, dreptul este redus la aplicarea mecanică a unor formulări, legea se pune în operă prin decizia judecătorului, prea dependentă de procuror, el însuşi condiţionat de centru şi temător în faţa schimbărilor din politică. Desigur, justiţia este în discuţie în multe ţări, căci materia este complexă, antrenând aproape totul (economie, politică, educaţie, sănătate etc.), dar în România neajunsurile sunt astăzi mai grave. […]
Pe fundalul evocat, România oferă, din nefericire, spectacole aproape groteşti. După ce s-a compus o Curte constituţională din persoane care, în mare parte, nu aveau vreo practică de judecători, s-a trecut în 2013 la o veritabilă luptă pentru numirea procurorilor generali. În orice sistem juridic, înfăptuirea justiţiei este treaba judecătorilor. Bătălia de la vârfurile puterii politice în jurul numirii procurorilor generali (de care depinde, cum se ştie, activitatea celorlalţi procurori) a lăsat să planeze fără răspuns întrebarea gravă dacă nu cumva în înfăptuirea justiţiei procurorii trec înaintea judecătorilor.
Iar această întrebare atrage una mai cuprinzătoare, la fel de gravă : ce fac juriştii ? Legile le fac în bună măsură alţii, iar aplicarea legilor este, cum s-a văzut, sub comanda politicienilor, în sensul arătat. Şi totuşi, juriştilor le revine rolul covârşitor în asigurarea justiţiei, la noi ca oriunde. Joachim Lege, un alt eminent jurist de astăzi, a argumentat convingător¹că juriştii ar trebui să iasă la rampă şi să pledeze pentru îngrădirea oricărui abuz din partea oricărei forţe (auctoritas non potestas facit legem). În definitiv, juriştii sunt cei care au în competenţă şi în răspundere profesională, civică şi morală realitatea dreptului şi a justiţiei, care rămâne terenul pe care are loc obiectivarea principală a raţiunii în societate. Ei ar putea să readucă justiţia în centrul discuţiei şi să arate, de pildă, că sunt principii constituţionale care nu ar trebui luate doar ca simple norme de drept², iar dreptul, în întregime, este o prestaţie care ne etalează nivelul de civilizaţie.
Se cuvine, în orice caz, ca măcar din când în când să revizităm prevederile juridice de bază privind soarta omului, căci faptele care ne obligă se înmulţesc vizibil în jurul nostru. Am în vedere, ca reper juridic, splendida discuţie care a avut loc în Germania şi care l-a adus din nou în prim-plan pe unul dintre cei care au exercitat funcţia de lider al Curţii constituţionale a acestei ţări. Este vorba despre Ernst-Wolfgang Böckenförde, care a dat anterior un volum impresionant, cu observaţii originale privind condiţiile democraţiei astăzi. Despre ce este vorba ?
În 1958, Günter Dürig a publicat vestitul său comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei, care consacra « demnitatea umană » ca principiu constitutiv al noului stat german. După tragediile războiului şi catastrofa din 1945, renumitul jurist era dornic să aşeze demnitatea umană (Menschenwürde) cel mai sus pe scara valorilor. El a mers până acolo încât a considerat că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului stau pe suportul respectării demnităţii umane. Statul a fost conceput în acest comentariu, care a dat linia directoare pentru interpretările juridice şi rezoluţiile tribunalelor, drept garant al demnităţii umane. Aceasta, demnitatea umană, era socotită a fi « principiul constituţional suprem al tuturor drepturilor obiective ». Mai mult, autorul comentariului îşi asuma, în interpretarea demnităţii umane, tradiţia majoră a umanismului european : fiecare om este socotit om în virtutea înzestrării sale spirituale şi a capacităţii proprii de a marca prezenţa sa în lume. În sfârşit, având în vedere cazuistica afectării demnităţii umane, cunoscutul jurist a căutat să specifice cât se poate de mult, în sens juridic, garantarea constituţională a demnităţii umane.
În mod simptomatic, în 2003, Mathias Herdegen a dat un nou comentariu la articolul 1 din legea fundamentală a Germaniei. Acest al doilea comentariu operează cel puţin trei cezuri : el socoteşte demnitatea umană numai ca o normă constituţională, o rupe de rădăcinile ei în spiritualitatea cu care este înzestrat omul şi înlătură « neliniştea etică » (ethische Unruhe) pe care predecesorul său a căutat în mod intenţionat să o instaleze în interpretarea juridică a demnităţii umane şi în practica justiţiei.
Că demnitatea umană este principiu constituţional sau numai o normă nu constituie o alternativă oarecare, căci include alegerea între societăţile în care vrem să trăim. Una este societatea în care fiecare este tratat ca fiinţă cu înzestrări aparte (sensibilitate, capacitate de evaluare, raţiune, responsabilitate de sine etc.) şi alta este societatea în care se exercită drepturi şi obligaţii înscrise în legi, fără altceva. Nu este vorba de a contrapune demnitatea umană şi drepturile, ci de a le corela astfel încît demnitatea umană să însufleţească în mod continuu exercitatea drepturilor şi libertăţilor. S-a dovedit mereu în istoria modernă – iar România actuală reconfirmă situaţia – că exercitarea drepturilor şi libertăţilor nu împiedică încercările de umilire a persoanelor şi violenţa instituţionalizată faţă de ele. De aceea, au dreptate cei care (începând cu John Warwick Montgomery, Human Rights and Human Dignity, Probe Books, Londra, 1986, pp.186-206) au atras atenţia asupra superiorităţii unei derivări a drepturilor omului din principiul juridic al demnităţii umane faţă de simpla (dar, fireşte, foarte importanta) proclamare a drepturilor, cu preţul reducerii demnităţii umane la statutul de normă. Este elocvent faptul că, mai nou, jurişti de înaltă calificare (vezi Kurt Seelmann, Respekt als Rechtspflicht ?, în Winfried Brugger, op. cit., p. 436) caută, pe bună dreptate, să facă loc printre drepturi « dreptului la respect », care înseamnă respectarea nu numai a « liberăţii », ci şi a « integrităţii » persoanei.
Ernst-Wolfgang Böckenförde, juristul de referinţă universală al deceniilor recente, a sesizat cu acuitate schimbarea scenei juridice care s-a petrecut de la Dürig la Herdegen şi nu a ezitat să reacţioneze. El a luat în seamă întreaga complexitate a problemei, inclusiv şansa unei noi generaţii de jurişti de a privi într-un chip nou valorile dreptului. Din această generaţie face parte şi ministrul Justiţiei, Brigitte Zypries. Împotriva cezurilor care modifică scena juridică însă, autorul ediţiei lărgite a extraordinarei cărţi Recht, Staat, Freiheit (Surkamp, Frankfurt am Main, 2003) a arătat că şi în domeniul dreptului avem de-a face cu o seamă de « concepte deschise » (offene Begriffe) – concepte care îşi păstrează un nucleu ferm chiar în cursul schimbărilor istoriei. Iar de acest nucleu ferm ţine, în cazul demnităţii umane, ascendenţa acesteia în tradiţia majoră a umanismului european, caracterul de principiu al acestei valori şi « neliniştea etică » pe care ea o aduce cu sine în sistemul juridic³.
Dreptul fiind, cel puţin în fundamentele sale, universal, ne putem permite întrebarea simplă : nu ar fi cazul ca şi în România să interogăm principiile şi valorile constituţionale şi să facem din ele repere ale rezoluţiilor ? Nu ar fi oare nevoie ca juriştii să intervină ? Ne amintim că, în Constituţia actuală a României, la articolul 1(3), demnitatea omului este situată printre « valorile supreme », alături de « drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic ». Evident, în legea fundamentală românească, statutul demnităţii omului este insuficient explicitat şi accentuat. Este adevărat că, la articolul 20(1), se face trimitere la Déclaration universelle des droits de l’homme, în care se vorbeşte despre « demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane » (dignité inhérente à tous les membres de la famille humaine). Este oare de-ajuns ? Nu s-ar impune o dezbatere publică ?
Suntem obligaţi să ne punem asemenea întrebări şi să le tratăm cu precizia necesară abordării juridice şi, desigur, cu viziuni cultivate şi sincronizate. În definitiv, starea de confuzie din societatea României de astăzi şi sărăcia de performanţe nu pot fi despărţite de cultura drepturilor, de interpretările şi de rezoluţiile juridice. Cât drept lămurit şi respectat, atâta civilizaţie se adună, în fapt, într-o societate.

¹ Ibidem, pp. 207-232.
² Cum a arătat concludent foarte învăţatul preşedinte al Curţii constituţionale a Germaniei, Ernst-Wolfgang Böckenförde, în Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003, pp. 379-419.
³ Ibidem, pp. 409-419.