De vorbă cu poetul Petru Romoşan

Foto Vlad Arghir

— Câteva versuri de-ale dumneavoastră, domnule Petru Romoşan : „descriu un cocoş, cocoşul nu mai cântă / se face hârtie mototolită, cade sub masă ; / descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie, /se duce dracului” (Autodescrierea, din volumul Rosa Canina). Cum trece România testul descrierii ?

— Scriam versurile pe care le citaţi prin 1979-1980. E momentul în care am înţeles că sistemul comunist poate fi destructurat şi Ceauşescu e doar un jeg muritor. Cum, ce  – ramânea de văzut, ramânea de făcut. Am înţeles că Uniunea Scriitorilor, cu geniile sale anuale şi cam plicticoase, nu e locul în care se întâmplă lucruri importante. Un an mai târziu mă angajam ca vânzator de tablouri într-un magazin al Fondului Plastic din Bucureşti, de pe Strada Şelari, lângă Crama Domnească, şi abandonam boema literară. Atunci am început lungul drum al maturizarii cetăţeneşti şi chiar intelectuale. Mi-a luat vreo 15 ani, timp în care m-am instruit în pictură şi în artele plastice în general. După acest parcurs, eu înţeleg istoria în imagini, picturi, desene, sculpturi, care au devenit adevăratele mele cuvinte. E un alt fel de a privi lumea decât al literatului. De fapt, eu nu am fost literat niciodată şi, bineînţeles, nu sunt nici astăzi. Am fost în adolescenţă şi în prima tinereţe poet, şi am devenit un negustor de artă. Negustor de artă – termenul e mult mai complex decât pare la prima vedere şi are o istorie foarte lungă, care vine din Evul Mediu şi chiar din Antichitate. Destui călugări au practicat disciplina. Au fost negustori de artă şi Rembrandt, şi Rubens, şi atâţia mari pictori din Italia. Până la intrarea în Renaştere, pictorul era, de fapt, un negustor de artă : un om care vindea imagini frumoase şi de preş. Azi, ca şi ieri, nu e vorba numai de bani şi afaceri, e vorba şi de expertiză, de descoperire de lucruri importante, ştiute cândva şi pierdute, de colecţii şi colecţionari, de memoria neamului sau a neamurilor, de lărgirea continuă a patrimoniului. Iar negustorul de artă are multe subdiviziuni – eu sunt mai degrabă ceea ce se cheamă şi se chema încă din Evul Mediu un “atribuţionist”. Ce este un “atribuţionist” ? Pe larg vă voi explica altă dată. Deocamdată, vă voi spune doar că e cel ce atribuie lucrările, obiectele din toate timpurile autorilor lor adevăraţi, le plasează cel puţin într-o ţară, într-un oraş, într-un secol sau chiar deceniu, într-o şcoală, într-un atelier de maestru. E un fel de poliţist metafizic.

— „L-au aplaudat ca pe nimeni altul. / Lui nu i-a ajuns. / L-au uns măscărici al norilor. / Lui nu i-a ajuns. / Continua să mărșăluiască pe frânghia din ce în ce mai subțire” – sunt din poemul intitulat Romoşan. Nu aţi obosit să „mărşăluiţi” ?

— Bine ţintit, domnule Petria ! M-am născut în Comitatul Hunedoarei, la Orăştioara de Sus, numele actual al comunei unde se poate încă vedea Sarmisegetuza Regia, capitala regală a înaintaşilor noştri, înconjurată de salba de cetăţi care o veghează şi o apără. Foarte mulţi bărbaţi din Valea Grădiştei se pot recunoaşte în figura severă a împăratului Traian, marele administrator, aşa cum o ştim de pe monede şi din statuile rămase. Se ştie că în vechime împăraţii şi regii, romani sau barbari, îşi răspândeau urmaşii peste tot pe unde câştigau vreun război… Se pare că i-am fost model lui Nichita Stănescu pentru cunoscutul său poem Tocirea (“Soldatul mărşăluia, mărşăluia, / mărşăluia / până când / până la genunchi / piciorul / i se tocea, i se tocea”). Am fost câţiva ani prieten cu Nichita începând din vremea când îmi urmam stagiul militar la Bucureşti şi obişnuiam să mă înfăţişez la Uniunea Scriitorilor în uniformă. Pariul nostru, al câtorva tineri care am fost numiţi “Generaţia ‘80”, a fost acela de a lăsa, când vom închide ochii, o Românie liberă, independentă şi, poate, mai fericită. O Dacia felix ! Cum poate vedea oricine, nu ne găsim încă acolo. Suntem încă foarte departe de angajamentul tinereţii noastre. Mărşăluim deci în continuare. Pe mulţi dintre ai mei, generali sau soldaţi din toate contingentele, i-am pierdut, uneori prematur, pe câmpul de bătaie. Mă gândesc la Horia Bernea, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Ioan Alexandru, Florin Mugur, Mihai Pelin, Ion Mamina, Ioana Berindei, Marin Mincu, Florin Constantiniu şi câţi încă alţii, unii secreţi, alţii cunoscuţi de toată lumea, apropiaţi sau de departe. Îi port cu mine şi mărşăluiesc mai departe, cum spuneţi dumneavoastră.

— Cum a ajuns puştiul de la ţară în lumea literară, unde aţi intrat în forţă ?

— În 1972, eram în clasa a VIII-a, am fugit de acasă la Cluj. Un coleg de bancă, Teodor, mai mare cu doi ani, care ştia să deseneze extraordinar cowboys, m-a ajutat să urc din mers pe mocăniţa Grădiştea Muncelului-Orăştie. De la Orăştie am luat trenul până la Cluj, unde mă duceam să-l caut pe D.R. Popescu. Citisem un interviu cu el, luat, cred, de Adrian Păunescu în Tribuna, şi mi s-a părut mie că, dintre toţi cei care dăduseră interviuri acolo, era cel mai cumsecade. Citeam aproape toată presa din ţară la Orăştioara de Sus pentru că poşta se găsea acasă, mama era poştăriţa satului, iar eu lucram alături de ea de ani buni : distribuiam ziare, scrisori, ţineam contabilitatea. Pentru că eram cel mai tare la matematică ! De altfel, dacă regret şi azi ceva, e că nu am continuat cu matematica. L-am găsit pe D.R. Popescu, pe care l-am şi convins că nu e cazul să mă mai întorc acasă. Împreună cu regretatul Petre Bucşa, director al Teatrului Naţional, a încercat să mă mute la şcoală la Cluj. Nu a reuşit, era imposibil, căci aş fi pierdut anul şcolar. D.R. Popescu sunase, de altfel, imediat la părinţii mei şi-i liniştise… parţial. M-am întors acasă cu coada între picioare şi directorul şcolii, excepţionalul profesor de istorie Viorel Manolescu, care mi-era văr primar şi ne învăţase totul despre dacii meleagurilor noastre, m-a scos în careu şi mi-a scăzut nota la purtare pentru “marea evadare”. Dar, după ce mi-au fost publicate mai multe poezii în Tribuna, nota la purtare mi-a fost reparată şi am putut încă o dată să iau premiul I. Pe atunci, nu luai premiul I dacă n-aveai 10 la purtare… M-am întors la Cluj, am luat examenul la liceul de engleză Ady-Şincai, asta a fost dorinţa DRP-ului – eu aş fi vrut să fac greacă-latină. Am început cursurile clasei a IX-a la Cluj. Şi am devenit, pentru câţiva ani, copilul de trupă al Tribunei. Aş dori să mai amintesc aici rolul fabulos pe care l-a jucat în Orăştioara de Sus Aron Demian, unul dintre marii dascăli ai Ardealului, director al Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăştie vreo 25 de ani, ajuns inspector general în Ministerul Învăţământului în timpul guvernului Octavian Goga, în 1938. Aron Demian a ispăşit mai mulţi ani la Orăştioara de Sus în domiciliu obligatoriu. Nefericirea lui s-a transformat în şansa copiilor comunei. Şcoala generală din Orăştioara de Sus a devenit, graţie marelui dascăl, una din cele mai bune şcoli din ţară. Zeci, apoi sute de elevi au urmat cu brio studii superioare, iar calitatea şcolii s-a păstrat pentru câteva generaţii.

— Cred că am dormit în acelaşi internat, după 10 ani, dacă aţi stat la cel al Liceului Ady-Șincai… Vorbiţi-mi despre Clujul de atunci.

— Da, e vorba de internatul de pe Strada Kogălniceanu Nr. 16, lângă Biserica Reformată, unde ascultam adesea concerte sublime din camerele noastre. O mănăstire de prin secolul al XVI-lea, secolul lui Tiţian, cu piaţeta ei din alte vremuri şi cu Sf. Gheorghe, o sculptură celebră, al cărei original e la Praga. Clujul de atunci ? Am trăit un straniu sentiment de déjà-vu când am vizitat Heidelbergul, străvechiul centru universitar european. Comunismul nu ajunsese la Cluj. Era încă un oraş în care Erasm din Rotterdam ar fi putut locui. Ion Mureşan vă poate povesti mai multe despre vremea aceea. A locuit şi el acolo câţiva ani. Acolo ne-am cunoscut. Era cu doi ani mai mare decât mine. Am trăit împreună o scenă antologică datorată domnului pedagog Lungu, un Marius Chicoş Rostogan al adolescenţei noastre. Un coleg sănătos a fost găsit în infirmerie de dl Lungu în timpul unei epidemii. “Ce cauţi aicea, mă ? Nu ştii că te poţi îmbolnăvi şi tu ?” “Eu sunt imun, domnu’ pedagog”, a zis colegul. “Mă, tu nu eşti imun, l-a luat Lungu la rost, tu eşti tâmpit !” Domnule Petria, în internatul în care am avut norocul să locuim, puţin după 1500 au studiat franciscanii şi apoi iezuiţii. Merită să ne amintim asta pentru ca noul Papă e şi iezuit, şi se cheamă şi Francisc.

— Nu uit cum ascultam din cămin, seara, concertele de orgă de la biserică. Chiar, parcă erai pe altă lume. Cred că aţi scris acolo…

— Programul internatului era destul de sever. După orele de curs, după masă, înainte de masă, aveau loc “meditaţiile”, adică pregătirea lecţiilor de a doua zi sau din zilele următoare. Nu prea ieşeam în oraş, şi din lipsă de bani, şi pentru că se putea ieşi numai cu bilet de voie. Ne-am regăsit trei “scriitori” în internat : Ion Mureşan, Vasile Dragomir şi cu mine. Am instituit repede un minicenaclu. Am reuşit cu mare greutate să-l dezbar pe Ion Mureşan de poezia rimată. Nu putea scrie decât cu rimă, totul rima până la disperare. Azi văd că îşi reia din când în când vechea apucătură, dar o stăpâneşte ceva mai bine. Vasile Dragomir ne uimea pe amândoi. Lucra în secret chiar la un roman ! Ceva de necrezut pentru doi poeţi care se bazau pe talent, pe inspiraţie, pe imaginea fulgurantă. Îmi amintesc de sala de meditaţie în care eram singur şi mă chinuia talentul. Acum, în memorie, locul acela din vechea mănăstire de pe Strada Kogălniceanu, sala de meditaţie, ia o dimensiune mitică. Ce serioşi eram pe atunci ! În internat aveam şi colegi de la arte plastice şi de la licee învecinate, cum ar fi “Emil Racoviţă”, liceu de matematică.

— Aţi debutat în Tribuna.

— Da, m-a debutat D.R. Popescu în Tribuna în 1972 şi a continuat să mă tipărească în anii următori. Mi-a fost şi “profesor particular” de literatură şi, iată, azi pot să vă spun, chiar de politică. Pentru că acasă, în biroul lui plin de cărţi de pe Strada Braşov, D.R. Popescu se exprima foarte liber şi deloc convenţional, deşi apăruseră Tezele din iulie 1971 şi alte nenorociri ale lui Ceauşescu, care scăpa încet-încet de frânele lui Ion Gheorghe Maurer (asta o ştiu doar azi), iar scriitorul D.R. Popescu era deja un personaj politic important al Clujului, şi deci al Transilvaniei. Da, DRP-ul a fost primul meu maestru major. M-a învăţat în câţiva ani foarte multe lucruri inaccesibile altfel unui licean oarecare, oricât de talentat ar fi fost acesta. M-a învăţat literatură, morală, politică, istorie. Iar pentru că în poezie era doar un amator, i-a cerut expres lui Ion Cocora să se ocupe de mine. Ion Cocora s-a achitat de sarcină cu seriozitatea unui ardelean şi cu delicateţea unui poet sofisticat. Le sunt amândurora, lui D.R. Popescu şi lui Ion Cocora, profund recunoscător.

— Clujul v-a rezervat lucruri plăcute şi neplăcute.

— În ultimii ani ’70, viaţa literară a Clujului era foarte vie. Erau Steaua (director Aurel Rău), Tribuna (director D.R. Popescu), Editura Dacia (director Alexandru Căprariu), revista Echinox, care se constituise deja într-o mişcare literară sub bagheta invizibilă dar severă a lui Mircea Zaciu, cu liderii oficiali Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, şi cu vedetele literare, în primul rând Adrian Popescu, dar şi Ion Mircea, Dinu Flămând în poezie, Eugen Uricaru în proză şi, desigur, mulţi alţii pe care din păcate îi uit acuma. Rivalitatea dintre Tribuna (de fapt, D.R. Popescu) şi Echinox plus Universitate (Mircea Zaciu – va fi o bomba când se vor publica dosarele lui de la Securitate) era un subiect curent al discuţiilor de la cafeneaua Arizona sau de la Cola. Augustin Buzura, care beneficia deja de o notorietate naţională, lucra la Tribuna dar era în tabăra lui Mircea Zaciu şi avea filierele lui la Bucureşti. Aspiranţii la glorie, foarte tineri şi încă necunoscuţi atunci – Ion Mureşan, Marta Petreu, Alexandru Vlad, Vasile Dragomir, Radu Săplăcan, eu însumi, Macarie Hedeşiu, Dan Gîrbovan – erau foarte activi în cenaclurile, succesive sau simultane, în care se făceau şi se desfăceau glorii de o seară. Tot atunci la Echinox apăruse o nouă promoţie cu Ion Groşan, Radu G. Ţeposu, Ion Buduca, Emil Hurezeanu. Generaţii, promoţii, genii şi talente, poezie, proză şi critică – cu toţii am crezut că toate acestea erau importante. Eu am debutat în volum în 1977 la Editura Dacia, cu Ochii lui Homer, în urma unui concurs cum începuseră să se practice pentru a mai descuraja legiunile de nou-veniţi în câmpul literaturii. Cu un an înainte – aveam doar 19 ani –, revista Tribuna îmi acordase premiul ei de poezie pe 1976. Premiul pentru filosofie i-a fost acordat tot atunci unui anume Andrei Marga. Mi-au ramas în memoria afectivă toţi redactorii Tribunei de atunci : Ion Cocora, Nicolae Prelipceanu, Ion Lungu, Ion Oarcăşu, Victor Felea, Ion Vlad, Vasile Grunea, Marcel Constantin Runcanu, Vasile Sălăjan, Constantin Zărnescu…

— Ce relaţie a fost între Mircea Zaciu şi Securitate ?

— Regretatul Mihai Pelin a descoperit un document din care rezulta că Mircea Zaciu a fost consemnat la domiciliu. Şi, cum era istoric militar, comenta că astfel de consemnări la domiciliu nu-i priveau decât pe ofiţerii activi. Nu se înţelegea dacă era vorba de Ministerul Apărării sau de Securitate.

— Anterior, aţi panoramat Clujul cultural, dar lucrurile bune cu precădere. Cele rele ?

— O să vă surprind. Am o amintire foarte bună a acelor ani. Sunt convins că era mai puţin comunism la Cluj decât la Bucureşti. Mai puţină politică, mai puţină ideologie şi până şi Securitatea era mai discretă şi, poate, mai profesională. Relaţiile dintre persoanele publice aveau o anumită ţinută care sper că, măcar într-o anumită măsură, se menţine şi azi la Cluj. Lucrurile acestea nu se uită. Bizar, e ca mersul pe bicicletă sau şofatul sau chiar ca mersul pe jos. Eu am o relaţie foarte bună şi cu Parisul. Mă recunosc oricând cetăţean al Clujului sau al Parisului, dar mărturisesc că, după atâţia ani, relaţia mea cu Bucureştiul continuă să fie una conflictuală sau, în orice caz, de neaşezare. Clujul anilor ’70, literar dar şi în general, era un oraş de trăit. E drept, pe vremea aceea, Emil Boc nu era primar. Eu îl cunoşteam doar pe dascălul lui, “eminescianul” Teofil Răchiţeanu, un literat plecat în nori. Elevul lui Teofil Răchiţeanu nu ar putea să arate, din păcate, decât ca Emil Boc.

— Cum ați ajuns la București ? În ce condiții ?

— La sfârşitul anului 1977, mi-a apărut la Editura Dacia volumul de versuri Ochii lui Homer. Redactor de carte a fost Mircea Opriţă, şef de secţie Poezie era Vasile Igna, iar directorul editurii era Alexandru Căprariu. Eu am plecat să-mi satisfac stagiul militar, cu un an şi patru luni, după expresia încetăţenită în epocă, lângă Bucureşti, la Măgurele, unde se găsea IFA – Institutul de Fizică Atomică. Unitatea mea era de geniu-construcţii, „diribau” în argoul soldăţesc de atunci. Prima parte a stagiului militar a fost un infern. Am lucrat, împreună cu subunitatea mea, la Fabrica de Cărămizi Jilava, la un loc cu puşcăriaşii, între altele. Am făcut şcoala de gradaţi în condiţii destul de speciale, pentru că unitatea de geniu-construcţii era, de fapt, un batalion disciplinar, nu numai soldaţii erau la pedeapsă, ci şi ofiţerii, până la colonel, şeful unităţii. Cred că era o puşcărie mascată. În paralel, fără nici o contribuţie din partea mea, pentru că eram complet izolat, Ochii lui Homer făcea o carieră formidabilă, cu zeci de cronici literare şi, în final, cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Ochii lui Homer şi regretatul poet Florin Mugur, împreună cu scriitorul militar Oliver Lustig, m-au extras din batalionul de pedeapsă şi m-au mutat, cu acordul ministrului Apărării de atunci, un om cumsecade, generalul Ion Coman, la Viaţa Militară, revista Armatei. Acolo chiar m-am implicat ca redactor şi am reuşit, împreună cu redactorul-şef, regretatul colonel Dumitru Rădulescu, să modificăm în bine faţa revistei.
După armată au venit doi ani de boemă în Bucureşti, cu un nou volum de poezie, Comedia literaturii, în 1980, la Albatros (director Mircea Sântimbreanu), şi cu o tentativă de emigrare dusă practic până la obţinerea paşaportului. Am cunoscut-o atunci pe viitoarea mea soţie, scriitoarea Adina Kenereş, şi am renunţat pentru o vreme să mai plec din ţară. Redobândirea cetaţeniei române, pierdută în efortul de a emigra, a fost un alt calvar.

— Totuși, înainte de 1989 ați fugit în străinătate. Povestiți-mi ce și cum s-a întâmplat.

— Aşa este. În 1988, am trecut ilegal frontiera în Ungaria şi de acolo, după o şedere de câteva săptămâni la Budapesta, cu interviuri şi poeme tipărite acolo, am ajuns la Paris. Dar aceasta e o altă poveste, pe care vă propun să o depănăm cu o altă ocazie. Vă mulţumesc.

— Și eu vă mulțumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria
şi apărut revista Tribuna