Din Bucureşti se pot observa şi anticipa mai uşor decît de oriunde mişcările politice, militare, evoluţia intereselor economice în curs sau viitoare, în zona Mării Negre şi mai departe, în tot Orientul. Iar românii sînt cei mai capabili să înţeleagă interese opuse, cum sînt cele ale ruşilor, ucrainienilor, turcilor, georgienilor şi, bineînţeles, cu atît mai mult, interesele româneşti, sîrbeşti, bulgăreşti sau greceşti. Ineptele declaraţii ale cancelariilor occidentale în faţa ofensivei militare ruseşti îi lasă pe români perplecşi. Guvernele occidentale au tone de informaţii la zi, dar, aparent, prea puţine capete să le judece. Penibila retorică opusă tancurilor ruseşti e, foarte probabil, şi rezultatul unei prezenţe intelectuale mediocre în această zonă de conflict. Nu altfel stăteau lucrurile la 1876, care a fost anul premergător războiului ruso-turc, iar din punct de vedere românesc, anul premergător Războiului de independenţă. Schimbînd ce e de schimbat – de pildă, « Bismarck » cu « Putin » -, scrisoarea lui Ion Ghica pare a fi scrisă chiar azi, nu ieri sau alaltăieri.

Scriam rîndurile de mai sus în timpul crizei georgiene, cu anexarea Oseţiei de Sud şi a Abhaziei, în 2008. N-aş adăuga astăzi mare lucru după anexarea Crimeii şi în aşteptarea tensionată a clarificării prelungitei crize ucrainene şi a întregului bazin al Mării Negre, cu Gurile Dunării, Basarabia şi cu atingeri inevitabile, de contagiune, asupra Austriei, Ungariei, României şi, foarte probabil, asupra Ciprului, Serbiei şi Greciei ortodoxe.

Petru Romoşan

« To Sir John Williams

Bucureşti, 5/17 mai 1876
Bottalac Cornwall
5, Kings Crown Street

[…] Bucureştiul este un punct preţios pentru un observator, căci de aici mai lesne decît de oriunde aiurea se pot vedea sforicile acţiunilor politice în Orient. Cu oleacă de perspicacitate oricine poate descurca iţele şi vedea ce are să se întîmple într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat ; ceea ce face că mai toţi românii de la mic pînă la mare se ocupă de politică. Cea dintîi vorbă cînd se întîlnesc doi inşi este a se întreba unul pe altul „ce mai fac împăraţii ! – ce gînd are Gorceakof ? – ce zice Bismarck – s-au înţeles sau nu cu Andrassy ?“, astfel că toată lumea face sau cel puţin vorbeşte politică, care după cum se pricepe şi după cum îi vine mai bine la socoteală, care cu muscalii, care cu turcii şi fiecare după aspiraţiile şi temerile ce are. Trebuie să convin însă că românii au ajuns în felul acesta la o agerime de spirit vrednică de mirare ; ar putea da lecţii multora din politici şi din publiciştii noştri cei mai de frunte. Cel mai infim gazetar despică în patru firul cel mai subţire şi cel mai încurcat al diplomaţiei. Acei care par a fi mai slabi în materie sînt miniştrii ; ei nu văd mai departe decît vîrful nasului ; cercetînd faptele lor, ai zice că nu-şi dau nici măcar osteneala de a cugeta şi a căuta să vadă consecinţele ce vor avea încăierările care se pregătesc ; se mulţumesc a urma orbeşte inspiraţiile care le vin cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta. Ceea ce însă mi se pare mai cert este că România în evenimentele ce se prepară are să urmeze politica ce va adopta Germania, oricare ar fi ea.
Maestrul care ţine în mîna sa sforile acestor umbre de miniştri îi îmbracă după cum îi vine la socoteală, cînd husăresc, cînd căzăcesc, şi îi întoarce cum îi place ; vîntul politic deşi se învîrteşte cîteodată, dar cocoşul după casă arată mai totdeauna acelaşi punct cardinal. Ei nici nu văd că gîlceava este pentru plapuma lor şi că independenţa cu care voiesc a se amăgi, de-ar veni într-un moment intempestiv şi înainte ca naţiunile slave de peste Dunăre să fi dobîndit conştiinţa existenţei lor, ar fi un pericol mai mult sau mai puţin apropiat. Dependenţa de astăzi a acestei ţări este numai nominală, şi independenţa României nu ar putea deveni reală şi de drept dintr-un moment într-altul fără a da noi lovituri Turciei şi fără a ajuta pe sîrbi şi pe bulgari să cadă în ghearele Rusiei.
Principele Bismarck, acest puternic Eol, nu este om care să umble pe două cărări sau să se oprească în drum cînd întîlneşte o piedică ; el dă cu piciorul barierelor şi trece înainte. […] Toate credinţele acestui erou al diplomaţiei de astăzi se rezumă în cuvintele „puterea primează dreptul“, de aceea perfecţionează puştile, toarnă mereu la tunuri şi zideşte cetăţi ; şi-a aşezat pioni în toate părţile, a împănat lumea cu emisari şi propagandişti care încearcă conştiinţele, măsoară dealurile, rîpele şi gîrlele, cheamă pe toţi germanii din toate colţurile lumii a fi gata la luptă cînd va suna el din trîmbiţă. »

Ion Ghica – din Convorbiri economice