În chip de revanşă

Gheorghe Grigurcu

Cornel Nistorescu : Reporter la sfîrşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni , Cuvînt înainte de Petru Romoşan, prefaţă de Bogdan Creţu, Ed. Compania, 2013, 520 p.

Există acum, la noi, patru tipuri de ziarişti. Unii dedaţi oportunismului la vedere, despre care poţi fi sigur că-şi vor schimba (într-un an, într-o lună, într-o zi) opiniile actuale, după cum şi le-au schimbat pe cele precedente. Alţii stăruind pe un drum al clişeelor, ifoselor, turpitudinilor totalitare de care nu s-ar mai putea desprinde, aidoma unei insecte ajunse pe banda lipicioasă menită a o suprima. Alţii cultivînd o „nonangajare” pe care o socotesc abilă, în fapt oscilînd viclean, oricînd disponibili a face cîte un pas rapid în stînga sau în dreapta, asigurîndu-te că n-au mers nicicînd în direcţia opusă. Şi, în fine, alţii, puţini, de-o bună credinţă, de-o rectitudine verificabilă pe întreg parcursul prestaţiei lor. Acestei ultime categorii avem impresia că-i aparţine Cornel Nistorescu. Începînd şi desfăşurîndu-şi o consistentă etapă a scrisului sub regimul comunist, d-sa s-a aflat între ciocanul obligaţiei propagandistice şi nicovala cenzurii, de nu chiar a sancţiunilor punitive, hărăzite celor neascultători. Ce era de făcut pentru a nu-şi păta conştiinţa? O soluţie o reprezenta consemnarea „micului real” tot mai dezamăgitor, pînă la limita la care controlul politic ar putea admite aşa ceva (nu fără riscul de-a face figura unui ins care a fluierat în biserică, aşadar de-a avea parte oricînd de diverse dezagremente, cum a păţit, bunăoară, subsemnatul). Alta, în conexiune cu cea anterioară, să se dedice unui reportaj-literatură, în felul unui Geo Bogza sau F. Brunea-Fox, în care o masivă infuzie de „artă a cuvîntului” să domine în chip de replică la slugarnica supunere faţă de vremi. În care finalitatea să n-o stabilească imaginea cotidianului măsluit, ci condiţia scriiturii propriu-zis literare. Cornel Nistorescu a recurs la ambele modalităţi. Ne-am putea pune o întrebare: de ce, dăruit fiind fără doar şi poate cu o vocaţie de scriitor, s-a dedicat reportajului? Poate că în această opţiune rezidă şi o reacţie de protest. Mediul obştei comuniste era unul stagnant, care băltea de minciună şi de-o mizerie „multilateral dezvoltată”. Or gazetarul se putea salva psihic printr-o anume mobilitate. Printr-o deplasare de la un teritoriu la altul, de la un subiect la altul, o deplasare nu doar în spaţiu ci şi în timp, ca o potenţialitate a schimbării consolatoare. Pe cînd opera literară e fixată în timpul absolut al ficţiunii, nonficţiunea jurnalistică reflectă timpul relativ, mişcător al realului. Prin cota de existenţial nemijlocit, deschizîndu-se istoriei în mers. Iată o relevantă mărturisire a lui Cornel Nistorescu: „O clipă m-am îndoit de toate călătoriile, m-a îngrozit ideea că nu înseamnă nimic, că viaţa se măsoară numai în puterea de a rămîne într-un punct fix. Mă copleşea ruşinea şi-mi ardeau obrajii şi pe urmă m-a cuprins setea şi m-am ridicat descoperind amiaza şi soarele împărţind în două distanţa între orizonturi curate şi difuze, şi genunchii au început iar să-mi tremure de beţia plecării, ave viator et vale, acea febrilitate nebună care-mi furnică întîi picioarele şi ele mă ascultă din ce în ce mai mult, pînă ajung să-mi poruncească şi devin sclavul lor, fiind convins că a trăi înseamnă a merge şi că asta este singura şansă, marea şansă a omului”. Verbele transcrise în cursive aparţin lui Geo Bogza, paradigma tînărului reporter, de care se simţea stimulat. Dar nu poate fi vorba de un model imitativ. Deoarece Cornel Nistorescu posedă o proprie sete de aventură, de cunoaştere a lumii prin sine şi a sinelui prin lume, pe care o slujeşte cu mijloace expresive culese de pe un larg areal, realizînd episoade memorabile care-i poartă amprenta. Motiv pentru care îl putem citi liniştit ca pe un scriitor pur şi simplu.
Cîteva exemple. Un peisaj în care sînt încastrate figuri umane, parcă intemporale, plutind într-un vag visător, sadovenian: „Oraşul din Cîmpia Băileştilor, cîmpie ce se întinde între Jiu şi rîul Blahniţa, are un mic muzeu aşezat în conacul fostului arendaş Gabroveanu: un fel de vilă, o reşedinţă liniştită cîndva, pentru un om cu trunchiul gros şi cu ochii care vedeau tot ce se petrecea pe moşie cale de cîteva zeci de kilometri. Şi astăzi în jurul conacului curg valuri moi de linişte. Vîntul bate în ramurile cîtorva pini bătrîni care fluieră subţire spre seară aşa cum fluieră un păr lung de fată bătut de austru”. Imaginea unui bătrîn combatant al primei conflagraţii mondiale, şi aceasta dislocată din contextul maşter al actualităţii, prilej pentru autor al unei evadări într-un trecut cu aer idealizat (altă fentă antitotalitară): „Dacă te încumeţi să cauţi urmele unui îndepărtat război în memoria oamenilor, trebuie să umbli, sînt din ce în ce mai puţini cei ce-şi amintesc şi, peste cîteva zeci de ani, cînd vei spune unui copil că ai cunoscut un erou al primului război mondial, te va privi neîncrezător”. Apropierea de personajul provocat la rememorări îl aduce astfel pe acesta în prezent, îl întinereşte, îl face pilduitor: „Dacă totuşi întîlneşti un asemenea om, trebuie să te apropii de el încet, să-l convingi că ceea ce a trăit este unic şi irepetabil şi că vii de departe şi cu respect doar ca să-l auzi şi să-l vezi. Astfel, devine mîndru, se leapădă de vîrstă şi de liniştea vieţii lui de bătrîn şi redevine pentru cîteva ore important, viteaz şi tînăr, amintirile încep să curgă ca vinul dintr-un butoi vechi şi te fac să te simţi prea mic faţă de o existenţă atît de mare”. Alt bătrîn apare în cadrul unui Bărăgan aspru ce ne duce cu gîndul la Marin Preda (de remarcat atracţia ziaristului pentru vîrstnici, sugerînd o subiacentă nevoie de repere în faţa unui prezent ticăloşit, aidoma unui alibi moral): „Bătrînul tace cîteva minute şi priveşte spectacolul acesta al secetei cu care începe fiecare zi a Bărăganului. Apoi se îndreaptă din şale şi strigă:- Sileee! Băăă Sile, scoal’ şi trage clopotele! Leoarcă de sudoare, Sile tresare şi fuge la parul de care e legată o aţă. Aţa taie bostănăria în patru şi duce spre alţi stîlpi cu clopoţei. Scutură din toate puterile şi strigă: – Hoţii, mă, hoţii, fire-aţi ai dracului! Bătrînul paznic se întoarce la colibă şi se aşază pe balotul de paie tocate. Sînt atît de încinse de parcă ar da să ardă. Nici rouă nu mai cade. Noaptea nu-i decît o ostoire a fierbinţelii. Cerul răsăritului e o sticlă tăioasă, o lentilă enormă aşezată deasupra cîmpiei. Aşteaptă măcar o rază, ca s-o întoarcă spre cîmpul mort”. Iar un tablou cu prostituatele de la Inter, zise argotic „călugăriţe”, oferă o gradaţie, un condens cvasiaforistic al constatării nelipsite de un subtext afectiv. Întrucît Cornel Nistorescu posedă un fond compasional faţă de „victimele” textelor d-sale, apt a dizolva pastilele de ironie pe care le azvîrle din cînd în cînd: „La o privire, sînt uluitoare. La a doua, banale. La a treia, te izbeşte mizeria. La a patra, te sperie singurătatea. Nu infernul de noapte, nu pumnii, nu cuvintele urîte, nu violenţa le sufocă. Un miner se poate îmbolnăvi de silicoză. Arta şi meseria călugăriţelor e iubirea fulgerătoare, la prima vedere. Singurătatea e marea lor suferinţă ascunsă. Altfel, sînt nişte dulci, nişte angelice, plutesc ca nişte zîne şi-ţi sucesc privirea de parcă te-ar chema sirenele, ele sînt nişte scumpe, nişte drăguţe, nişte şarmante. În rest, nu mai sînt nimic. Dar dacă ele ştiu asta şi, dincolo de neruşinare, de nevoi şi de voluptate se mai ascunde şi irezistibila atracţie spre ultimul cerc al infernului, aşezat în fiecare din clipa naşterii şi risipit prin labirintul de nepătruns al fiecărei zile?”. Witold Gombrovicz afirma undeva că n-ar fi putut îmbrăţişa cariera de judecător, căci n-ar fi fost în stare a ocoli explicaţiile dureroase ale „vinovatului”, complexităţile sufletului care de-atîtea ori pun culpa sub semnul întrebării. Dacă avem în vedere mai cu seamă reportajul intitulat Ultima noapte de dragoste, n-am putea presupune că şi Cornel Nistorescu ar avea un impuls similar?
Şi acum să trecem la versantul unei confruntări imediate cu durităţile vieţii în „epoca de aur”. Aici reporterul nu mai umblă cu mănuşi, consemnînd disciplinat tot ce vede şi aude, aidoma unui grefier care transcrie cuvintele dintr-o sală de judecată. Ne întîmpină o privelişte dezolantă, de periferie a civilizaţiei, o omenire abătută de la rosturile sale, apatică, vegetînd într-o indolenţă abrutizată. Cu un comportament care, într-o percepţie a detaşării, atinge ridicolul. E omul nou, în carne şi oase, făurit prin actul de Geneză propagandistică. Ne aflăm aproape de lumea lui Ilf şi Petrov. Descins în gara Titu, sub „valurile de pulbere argintie ale ceţii friguroase de aprilie”, Cornel Nistorescu surprinde secvenţe multgrăitoare pentru starea de spirit ce guvernează aici: „Ies din gară şi caut cu privirea un taxi sau o staţie de autobuz. Nici vorbă de aşa ceva. Întreb o femeie care vine de la cumpărături. Nu-mi răspunde”. Informaţiile pe care încearcă să le obţină sînt confuze. O fugă de nume, o cufundare în anonimat echivalează cu un gest de protecţie: „Încerc să aflu cum se numeşte strada. – Strada principală, cum să se numească? – Asta e şoseaua Bucureşti-Piteşti, da’ unde vreţi să ajungeţi? – N-are nume, bre, e şosea! – Cuza-Vodă, bre! – Asta e Titu-Tîrg!” Atmosfera de suspiciune e generalizată, lăsîndu-se cu momente de stupefiantă vigilenţă: „Rezemat de o masă de beton, încerc să-mi notez cîte ceva. A scrie în piaţa oraşului e o îndeletnicire cu totul interzisă. Cel puţin aşa crede o femeie. Vine, zice «bună ziua» şi mă întreabă ce scriu. Îi zic că mi-am adus aminte de ceva. Chiar în piaţă? Chiar! Să-i arăt şi ei! Şi să mă legitimez! (…) Să-i arăt ce-am scris, altfel cheamă miliţia”. Excedat, gazetarul aflat „pe teren” doreşte o joncţiune salvatoare cu universul literar: „Mă hotărăsc să intru, să cer un formular, să-i trimit o telegramă simplă lui Geo Bogza. Mi-e frig – Nistorescu. Titu 8 aprilie”. Frisonat de mobilitate, Cornel Nistorescu trece prin umori aparent contrarii, care, în fapt, se armonizează. Apăsătoarea monotonie a „socialismului biruitor” îl duce la dorinţa exasperantă a unui final rapid: „Uneori trec luni de zile, chiar ani, şi obosim să ni se întîmple ceva deosebit care să ne trezească măcar pentru cîteva secunde convingerea că drumul pînă la moarte este foarte scurt şi că nu mai avem timp să atingem nemurirea”. Alteori e mîngîiat de-o paradoxală eternitate semnalată în simple fulguraţii: „Ne-am oprit la cîteva sute de metri de cea mai frumoasă clipă din viaţa mea, întîlnirea cu un fragment de eternitate, şi asta mă făcea extrem de agitat”. Să reprezinte şi reportajul prilejul unui astfel de contact discontinuu cu aceasta? O observaţie a lui Petru Romoşan, autorul unui Cuvînt înainte, confirmă ideea: „Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile”. Aşa să fie? Un Cornel Nistorescu versus un Augustin Buzura? Oricum, excepţionalul jurnalist aici comentat sileşte realul să devină ficţiune şi nu invers, cum procedau frecvent romancierii perioadei comuniste. E modalitatea d-sale de a-şi lua revanşa faţă de un real mizerabil.

Text apărut în Revista Acolada, numărul 4 (77), aprilie 2014