Multe personaje din galeria de tipuri actuale erau deja instalate pe scenă în 1902. Şi străluceau sub pana lui Vlahuţă. Iată-l, de pildă, pe fanfaronul parlagiu care pretinde audienţă şi respect.

Moftangiul blazat

de A. Vlahuţă

E cu neputinţă ca acest tip să nu vă fie cunoscut. La teatru, în tramvai, în drumul-de-fier l-aţi auzit desigur vorbind tare, debitîndu-şi, cu glas sonor şi cu gesturi studiate, preţiosul lui repertor de fraze ciugulite de prin gazetele cotidiane, veşnic plîngîndu-se de ţara asta păcătoasă, de oamenii cari-o cîrmuiesc, de neamul nostru tembel, neam de faliţi, de trîntori şi de palavragii, neam putred şi netrebnic, în viitorul căruia, el, unul, nu mai are nici o speranţă.

E, vezi bine, şi acesta un mijloc de a prosti pe semenii tăi şi de a-i speria cu cinstea ta şi cu adîncimea spiritului tău de observaţie. Mulţi, ascultîndu-l, şi-or fi zicînd : « Ce bine vorbeşte !… Iată un om care, dac-ar fi avut puterea-n mînă, n-ar fi făcut nici una din greşelele pe cari cu atîta energie le înfierează. »
De obicei acest palavragiu de răspîntii, căruia toate-i put în patria lui, e ceea ce se numeşte « un om bine situat », are o funcţie importantă, garnisită cu două-trei sinecure binişor retribuite, ia parte la toate serbările şi banchetele oficiale, intră gratis la teatru şi la Ateneu, dispune de-un bilet de liber parcurs pe toate căile ferate române şi-i membru în mai multe societăţi culturale. Cum vreţi să nu se plîngă de-o asemenea ţară ?… El a trecut liceul cu mofturi. Cu mofturi şi-a dobîndit un titlu universitar, şi tot cu mofturi a dat în lături pe cei cari au muncit, şi i-a lăsat în urma lui, departe. Cum să nu se revolte el acum în contra profesorilor pe cari i-a păcălit atîţia ani, în contra miniştrilor pe cari i-a îmbolmojit cu vorba ş-a obţinut de la ei tot ce-a vrut, în contra societăţii care cască gura la palavrele lui şi-l aplaudă, în contra neamului din a cărui muncă trăieşte aşa de bine ! El nu s-a trudit, el n-a asudat pentru nimic în lumea asta, toate i-au venit de-a gata, şi cînd trece pe stradă, noi ne luăm cu respect pălăria la el, şi ne simţim măguliţi cînd ne-ntinde mîna, şi-i ţinem hangu cînd îşi batjocoreşte ţara. Cum vreţi să nu ne despreţuiască şi să nu ne trateze ca pe nişte găgăuţi cînd vede cu ce puţine arme ne biruie, cu ce ieftene mijloace ne cucereşte şi ne domină ! Onoruri, funcţii, atîtea succese dobîndite repede şi fără nici o osteneală au sfîrşit fireşte prin a face din el un om blazat. Viaţa nu mai are pentru dînsul nici un farmec. […]
Nu e unul, nu sunt doi, ci e o speţă numeroasă de bîrfitori de aceştia, cari cred că e o notă de distincţie şi de originalitate să-şi ocărască ţara şi neamul. Şi noi înţelegem bine că toată revolta asta a lor e o revoltă prefăcută şi numai aşa, de paradă – cu toţii ştim că oamenii aceştia n-au lucrat nimic şi n-au produs nimic în ţara asta pe care-o batjocoresc, ştim bine că numai de plîns n-ar avea dreptul să se plîngă trîntorii aceştia fericiţi ai milostivului nostru buget, ştim, şi cu toate astea-i ascultăm cum ne insultă şi nu le răspundem nimic. […] Cîte vorbe frumoase, şi înălţătoare, şi demne de ţinut minte n-au fost rostit apostolii şi profeţii noştri în momentele lor de fericită inspiraţie ! Cine le mai ştie ? Cine stă să le mai dezgroape şi să le mai scoată la lumină de pe unde-or fi dormind uitate ! Dar o vorbă de ocară despre ţara noastră, o necuviinţă pe care-a spus-o un capelmaistru zeflemist acum douăzeci de ani este şi azi repetată de gazete, ca ceva de foarte mare haz, ş-o ştiu şi copiii. Cum vreţi ca numărul moftangiilor să nu sporească în atmosfera asta… aşa de prielnică pentru ei ! Oriunde se duc, şi oricînd deschid gura, îşi găsesc mica lor galerie, gata să-i aplaude. Ştiu oare nemernicii aceştia cît rău ne fac, fără să vrea ? Îşi dau ei seama cît de bine servesc, bîrfindu-ne aşa, cauza adevăraţilor noştri duşmani, cari trăiesc aici cu noi, şi caută să-şi facă arme din slăbiciunile noastre şi biruinţă din durerile noastre ?… Desigur că nu ştiu, cum nu ştim nici noi cît de vinovaţi suntem cînd le batem în strună şi facem haz de palavrele lor…

A. Vlahuţă – Scrieri alese, vol. II, ediţie îngrijită de Valeriu Rîpeanu, EPL, Bucureşti, 1963 ; text apărut iniţial în Semănătorul, la 29 septembrie 1902, semnat Rareş. Croşetele din text aparţin ediţiei citate.