Am spus de multe ori că, atunci când o să ies la pensie, o să scriu romane a căror acţiune se desfăşoară în ţările în care am lucrat. Ziceam că am o poveste gata despre România dar n-am încă titlul, că am un titlu pentru Grecia dar n-am poveste, şi am o temă pentru Sierra Leone, dar n-am nici titlu, nici poveste de acolo.
Povestea fără titlu despre România a început cu un om care se numea George Muntean. E un om pe care unii dintre dumneavoastră l-aţi cunoscut şi care mi-a transmis despre România mai mult decât îşi închipuia. George se născuse într-un sat din Bucovina, la Bilca, un sat care fusese tăiat în două de Molotov în ziua aceea din iunie 1940. George se descurcase în mod evident foarte bine sub regimul comunist impus de ruşi… iar eu mă tot întrebam ce tensiuni interne trebuie să fi trăit de pe urma acestor două evenimente aparent conflictuale.
Desigur că n-am vorbit niciodată despre asta. Şi, cum cărţile se scriu în felul lor, povestea din cartea asta nu are mai mult de-a face cu George Muntean decât ideea de pornire şi decorul de la Bilca, pe care şi Ştefan, zis Fane în carte, protagonistul poveştii, o iubea foarte, foarte tare. Îi sunt recunoscătoare lui George pentru idee şi, trebuie să spun, şi soţiei sale, Adela Popescu, pentru o mare parte din material şi pentru că mi-au făcut cunoştinţă cu multă lume.
Dar trebuie să spun şi că nu e vorba de un roman de mare profunzime psihologică, aşa cum l-am văzut la început, nu e vreo istorie a luptei tainice din sufletul unui om frământat. Poate pentru că eu nu sunt o natură chinuită şi nu simt nevoia să-mi explorez în scris „grija” (din Angst, cum zic nemţii). Poate pentru că sunt leneşă. Dar şi poate pentru că voiam să spun altceva.
Ani de-a rândul, mai ales în primii zece ani de după 1989, am auzit două versiuni despre comunismul românesc. Prima, venind adesea de la şoferii de taxi, spunea că se trăia mai bine pe vremea lui Ceauşescu, toată lumea avea atunci loc de muncă, toată lumea era mulţumită.
Bun aşa !
A doua venea din cărţi, de la televizor şi, de regulă, de la intelectuali, şi spunea că fusese o perioadă sumbră din istoria României, una în care nu pătrundea nici o rază de lumină, absolut cumplită. Şi, aproape invariabil, cel care spunea asta adăuga cum luptase el tot timpul împotriva autorităţilor.
Bun aşa !
Regimul comunist n-a fost nici una, nici alta. Şi a fost, în multe feluri, şi una, şi alta. Am trăit cu toţii aici în acea vreme. Ştiam cu toţii, mai ales la începutul anilor ’80 dar şi de-a lungul lor, uneori din motive foarte diferite, că erau vremuri grele. Putem vorbi mult despre comunism, dar, după părerea mea, istoria ne arată că el nu reuşeşte să facă o lume mai bună, ci face o lume mai rea. Dar regimul a avut şi avantaje. Iar acestea ar fi fost şi mai mari dacă România ar fi putut să fie parte a Occidentului, dar nu era, aşa că n-a avut nici acele avantaje. Şi e adevărat că pentru mulţi viaţa a devenit mai bună în comunism de-a lungul anilor, o mare parte dintre ei fiind din clasele mai sărace, reprezentate de mase largi înainte de al doilea război mondial. Pentru ele, viaţa a devenit mult mai bună decât fusese în anii ’30. Fiecare dintre dumneavoastră îşi aminteşte că mai venea soare şi pe strada lui din când în când în acei ani ’80. Multe din amintirile frumoase pot fi legate de lucruri foarte personale – de momentul în care aţi intrat la facultate, când v-aţi îndrăgostit, când aţi avut parte de vacanţe. Unele pot fi legate de momente de mândrie patriotică. Americanii au un cântec de pe vremea părinţilor mei, intitulat „În orice viaţă plouă din când în când”. Dar soarele mai şi străluceşte în orice viaţă, măcar din când în când, chiar sub comunism.
Aşa că am vrut să le reamintesc românilor şi să spun lumii întregi că până şi atunci au existat zile bune. Că oameni inteligenţi au putut crede, fie şi numai o vreme, că s-ar putea să fie în regulă comunismul, să fie chiar bun. Am vrut să spun că ţara aceasta e frumoasă şi are oameni adevăraţi, şi că viaţa are nuanţe şi complexitate.
Întrebarea care se pune e cum de am îndrăznit eu, o americancă, să mă distribui în rolul unui român, şi mai ales într-unul masculin. Nu ştiu. Poate pentru că pot fi nesimţitoare. În orice caz, am făcut AŞA, şi nu altfel, ca să le pot vorbi oamenilor.
Cred că un romancier e un hoţ. Unul care fură câte un pic din vieţile oamenilor. Unii dintre dumneavoastră veţi recunoaşte câte o bucăţică ici şi colo. Hoţul ăsta, romancierul, le pune pe toate cap la cap, ca să construiască o realitate nouă. Am tot stat de vorbă cu oameni, unii care mi-au spus poveşti uluitoare despre supravieţuire în timpul războiului şi a foametei de după, alţii care erau primii din familia lor care au făcut liceul, şi iar alţii şi alţii… O grămadă de oameni.  M-am interesat, cu o oarecare jenă, şi despre cum îşi făceau bărbaţii din România iniţierea sexuală.
Şi, bineînţeles, mi-am folosit amintirile. România m-a impresionat grozav când am fost trimisă aici în anii ’80. Iniţial, nu trebuia să ajung aici. Trebuia să mă duc la Karachi, în Pakistan, ca expert în Asia de Sud, dar postul a fost suprimat în ultimul moment şi atunci mi s-a dat să aleg între Costa Rica şi Bucureşti. Costa Rica nu mă entuziasma şi, în plus, am aflat că apa de la duş era încălzită de un dispozitiv electric cu care trebuia să ai mare grijă să nu te electrocutezi. Am ales Bucureştiul.
Şi de atunci le sunt foarte recunoscătoare acelor dispozitive electrice de încălzit apa din duş. Vă mulţumesc din suflet tuturor celor care m-aţi ajutat să fac cartea asta – inclusiv dar nu numai celor de aici. Sper să vă placă povestea. Şi dumneavoastră veţi judeca dacă am reuşit sau nu să spun cum ar fi putut să fie lucrurile.