Petru Romoşan

În România lucrurile merg foarte prost. Mai ales din punct de vedere economic pentru omul de rând, pentru micile întreprinderi, pentru România profundă, cea care contează cu adevărat. Dimpotrivă, exploatarea la sânge prin bănci (străine), prin multinaţionale (fără capital românesc) şi fonduri de investiţii a populaţiei şi a tuturor resurselor naturale – cu multe apucături sălbatice, cum sunt distrugerea solului şi a pădurilor – pare încă să meargă foarte bine. Dar împotriva românilor şi a României, cu ipotecarea gravă a viitorului. O politică a „pământului pârjolit”, cum s-a observat deja. Intenţionează Occidentul să abandoneze pe termen mediu România sau anticipează că Rusia se va extinde oricum şi în această ţară majoritar ortodoxă ?
Singurul succes notabil împotriva capitalului internaţional asasin a fost cel obţinut în cazul Roşiei Montane. Şi te întrebi cum de a fost posibil. Evident, cu largul concurs al Ungariei, interesată în continuare de soarta Transilvaniei şi de propriile ei ape freatice, cu ajutorul fundaţiilor lui George Soros având sediul principal la Budapesta, al unor ONG-uri susţinute din Germania şi din alte ţări vestice. Toate împotriva preşedintelui şi puterii centrale de la Bucureşti. Sare în ochi că nu se bucură de acelaşi tratament şi ţăranii din Moldova, unde fantoma sinistră a exploatării gazelor de şist înnebuneşte lumea mai departe şi nici măcar Biserica Ortodoxă nu mai pare în stare să susţină o opoziţie consistentă. Nu puţini observatori se întreabă dacă li se pregăteşte românilor din aria extracarpatică o soartă diferită de cea a populaţiei multietnice şi muticonfesionale din Transilvania – Transilvanie la care se uită cu interes Ungaria, Austria, Elveţia, Germania, Italia, pe lângă Prinţul Charles.
Se vor încheia curând zece ani de domnie portocalie la Cotroceni. De doi ani executivul a fost pierdut fără drept de apel de portocalii, în principal în favoarea socialiştilor proamericani, conduşi la vedere de Victor Ponta („socialist proamerican” e o formulă dadaistă, care i-ar fi plăcut mult şi compatriotului nostru Tristan Tzara !). Cu ce ne alegem după zece ani de domnie ai proamericanului deşănţat Traian Băsescu, susţinut gălăgios de „proconsulul” Mark Gitenstein, cel trimis de preşedintele Obama (şi de Joe Biden) la Bucureşti în semn de mulţumire pentru susţinere în campania electorală ? Cu vreo sută de miliarde de euro datorii, cu controlul feroce al FMI asupra guvernului, fără industrie, cu educaţia şi cu sănătatea în pioneze, cu o justiţie aservită şi discreditată, cu o oligarhie mafiotică, cu media la pământ, fără infrastructură – pentru că Băsescu a fost şi multiplu ministru al Transporturilor, asta dupa ce a reuşit să înmormânteze flota ! De altfel, încă nu s-a răspuns pertinent la întrebarea dacă Băsescu şi a lui ceată au distrus la vremea ei flota României în interesul Vestului sau al Estului. Ce e sigur e că nu au făcut-o în interesul României. Sau poate tocmai de aceea Traian Băsescu a devenit preşedintele României… Astăzi, cel mai capabil de cele mai mari distrugeri (pe urmele maestrului său Adrian Năstase) pare a fi actualul prim-ministru Victor Ponta. E acesta un motiv suficient pentru ca el să devină preşedintele României ? Poate că da. După alţi observatori, cele mai mari merite pentru dezastru i-ar aparţine totuşi longevivului guvernator al Băncii Naţionale, şi aceste „merite” l-ar plasa pe primul loc în cursa pentru preşedinţie al cărei start a fost dat imediat după europarlamentare prin demisia-surpriză a lui Crin Antonescu.
La ce se mai poate aştepta românul de rând – micul întreprinzător, ţăranul, muncitorul, studentul, pensionarul şi copilul ? În orice caz, la nimic bun. Puţina clasă de mijloc care îşi făcuse cu greu loc în România postcomunistă a fost practic aneantizată în ultimii cinci ani de criză. Nu mai avem decât foarte bogaţi (mai puţin de 1 % din populaţie) şi săraci de toate felurile şi nivelurile, nesiguri şi stresaţi de ziua de mâine. Riscul unor revolte violente ale cohortelor de săraci nu pare iminent, dar el nu mai poate fi nici ignorat şi, într-un viitor previzibil, nici măcar evitat.
Ucraina are peste 150 de miliarde de dolari datorii, făcute mai ales de regimul portocaliu, şi nu mai pare a fi în stare să garanteze o asemenea datorie externă. Totuşi cineva va trebui să plătească această datorie. Cine ? UE ? Germania ? Polonia ? Rusia ? Cei 17 miliarde de dolari acordaţi recent de FMI sunt cu totul insuficienţi. Nevoile imediate se cifrează la peste 50 de miliarde de dolari. Occidentul nu îşi asumă în nici un fel eşecul politicilor sale din ultimii zece ani în această parte de lume. Se mulţumeşte cu o propagandă simplistă în care îl compară pe Vladimir Putin cu Hitler. Comparaţia nu e numai ridicolă şi inadecvată, dar, mai grav, bagatelizează tragedia Holocaustului, banalizează răul şi distrugerile apocaliptice din cel de-al doilea război mondial. Să fim serioşi ! Putin nu a declanşat încă un război mondial şi nici nu a provocat moartea a zeci de milioane de oameni. Nu suntem chiar toţi dispuşi să digerăm asemenea găluşti propagandistice. Situaţia din Republica Moldova şi din România nu se poate compara cu cea din Ucraina. Nu avem război civil şi nici dezmembrarea ţării nu e pusă încă în discuţie. Dar eşecul patent al politicilor occidentale, ale UE şi ale SUA, au adus şi populaţia României la un nivel de disperare probabil comparabil cu cel din ultimii ani ai lui Ceauşescu. Atâta doar că starea economică reală e, probabil, şi mai dezastruoasă, cu o Românie aproape în întregime vândută sau amanetată. De unde şi emigraţia fără precedent în toată istoria ţării. În plus, conflictul dintre Occident şi Rusia pentru Ucraina se extinde de la o zi la alta spre Republica Moldova. Şi, astfel, România intră într-un joc care nu e în întregime al său şi care o depăşeşte de departe.
Se poate mai rău ?