xxxxxxxx„Sigur că am putea acuza generaţiile dinaintea noastră – deşi nu în bloc, fireşte – că au fost conservatoare, atinse de scleroză, că au întîrziat în ceţurile feudalismului, că au ţinut cu din­ţii de privilegii. I-am putea învinovăţi pe latifundiari că au adunat prea multe averi, pe politicieni că au fost găunoşi, în­guş­ti la minte, mînaţi de interese personale, ca mulţi politici­e­ni dintotdeauna etc. Mai mult ca orice le putem reproşa unora ferma convingere de a fi fost superiori prin naştere, prin sîngele ce le curgea în vine. Experienţa m-a făcut să înţeleg cît de grav, de universal şi de fără leac este morbul superiorităţii – de arbore genealogic, de rasă, de clasă, de avere, de putere. Un virus contractat demult şi transmis sub diverse forme, care face ravagii şi azi. Spectaculoase sînt şi revoluţiile : orop­siţii reuşesc atunci să-i doboare pe cei de sus şi se gră­be­sc să se ca­ţe­re în locul lor, cărînd virusul după ei, moştenind toa­te racilele, ba mai aducîndu-le şi « îmbu­nă­tă­ţiri ».
Ce îi reproşam mamei în fond ? Esenţialul, probabil : că nu avea vîrsta mea, că nu resimţea ca mine şocul celor do­uă lumi. Dar ce ştiam eu atunci despre ce resimţea ea, care, cu dinţii strînşi, mergea înainte, singură, trăgînd barca pe uscat ? Ge­neraţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în in­fe­rn – oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice dre­pt, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, aju­nşi în cîteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prie­teni, pînă cînd erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant : veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de gene­raţii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucruri­le neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sînt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfîşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decît orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Dia­ma­ndy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregă­te­a acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi atunci ? Din ambele părţi mi se părea că sînt minţită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind cînd de bună, cînd de rea credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.
Celor din generaţia mamei li s-au aplecat grumazurile pînă la genunchi, iar ei au trebuit să supravieţuiască astfel. Ma­joritatea celor din generaţia mea care au devenit părinţi şi-au plecat singuri grumazul atît cît au considerat ei că e necesar ca să nu aibă soarta părinţilor lor. Aici este toată deosebirea. E vorba, în fond, de condiţiile obiective de impunere a puterii prin înspăimîntare. Primii au fost guvernaţi doar cu bîta sau cu patul puştii, fără a putea alege ceva ; ceilalţi au fost mînaţi cu bîta şi cu morcovul, situaţie în care alegerea părea să devi­nă posibilă.”