Fragment din capitolul consacrat lui Leo Strauss (1899-1973), Istoria filosofiei ca filosofie (pp. 473-475)

Criza societăţii moderne

Strauss a considerat că societatea modernă a intrat în criză profundă şi a descris această criză ca pe ceva mai mult decât o periclitare din exterior (ame­ninţarea comunismului de la un moment dat) sau decât o criză de orientare (psihologică). « Criza modernităţii se revelă ea însăşi în faptul sau constă în faptul că omul occidental nu mai ştie ce vrea – căci el nu mai crede că poate şti ce este bine şi ce este rău, ce este corect sau greşit. Până în urmă cu puţine generaţii se admitea pe scară largă că omul poate cunoaşte ce este corect şi ce este greşit, care ordine a societăţii este dreaptă sau bună sau cea mai bună – într-un cuvânt, filosofia politică este posibilă şi necesară. În timpul nostru această credinţă şi-a pierdut forţa. Conform opiniei dominante, filosofia politică este imposibilă ; ea a fost un vis, poate un vis nobil, dar, oricum, un vis. »¹ Criza modernităţii este aşadar criză a conceptualizărilor ce îl domină, ce a început cu pierderea siguranţei în privinţa propriului proiect.
În scrierile, sale Strauss mai numeşte criza modernităţii şi « criza timpului nostru » sau « criza contemporană a Vestului », şi o tratează ca pe o criză a filo­sofiei. « Strauss a văzut pierderea de către Vest a certitudinii cu privire la scopul său nu ca slăbire psihologică (psychological want) a forţei voinţei sau ca lipsă a cu­rajului moral, ci mai curînd ca rezultat al provocărilor teoretice. Provocările se bazează parţial pe îndoieli specifice referitoare la premisele proprii proiectului modern, cum sunt valoarea universalismului, legătura dintre bogăţie, justiţie, feri­cire şi înţelegerea ştiinţei drept cucerire a naturii în serviciul puterii umane. »² Care a fost însă proiectul societăţii moderne, a cărei criză o trăim ?

Cele trei valuri

Scrierile lui Strauss cuprind detalieri ale proiectului modern risipite în nu­meroase locuri, dar conceptul îl defineşte sistematic plecînd de la observaţia că proiectul s-a format în urma a « trei valuri »³, simbolizate de câţiva gânditori, aflaţi între Machiavelli şi Nietzsche, care le-au exprimat cel mai pregnant (nu neapărat în ordine cronologică). El spune că fiecare val a adus schimbări majore în filosofia politică. Celor trei valuri le corespund pachete de opţiuni specifice modernităţii. Primul val, exprimat cel mai clar de Machiavelli şi Hobbes, a redus orizontul de abordare al filosofiei politice la interesele din societate şi la acţiunea de cucerire a naturii pentru a facilita condiţia umană. Viaţa este plasată fără rest în « iadul istoriei ». Spre deosebire de Antichitate, omul nu mai este fiinţa ce tinde spre de­să­vârşire pe calea virtuţii, ci o fiinţă ce caută să-şi satisfacă trebuinţele pe seama naturii. Antropocentrismul înlocuieşte cosmocentrismul, dar omul este preluat în conceptualizări prin această reducere la o fiinţă ce-şi epuizează viaţa în confruntările terestre. Filosofia politică nu mai învaţă cum se atinge « viaţa bună » în co­munitate, ci se pune în slujba dominaţiei de către cel care a ajuns la conducere. Al doilea val, exprimat cel mai clar de Rousseau, reduce cunoaşterea la elaborarea de soluţii practice şi o desprinde de preocupări normative. Aceasta antrenează de­clinul criteriilor morale. Nu se mai caută definirea virtuţii deasupra evenimentelor fluide, ci se iau evenimentele istorice ca reper pentru a stabili ce este virtutea. Va­lorile morale îi sunt subordonate « patriotismului ». Respectul de sine şi de alţii se pune în slujba intereselor. Binele este suprapus plăcerii, iar hedonismul devine morală dominantă. Spre deosebire de Antichitate, când hedonismul se voia reacţia de sustragere de la derapajele istoriei, acum hedonismul devine instrumentul po­liticii. Al treilea val, exprimat cel mai clar de Nietzsche, modifică raportul omului cu natura. Omul nu mai este conceput ca parte a naturii înconjurătoare, ci este ridicat la rangul unui principiu organizator al lumii. Subiectivitatea individului devine noua subctanţă a realităţii. Natura este concepută ca materie de prelucrat, oricum ceva de la început advers, care trebuie pus sub control. Ştiinţa părăseşte presupoziţiile cu care a fost asociată şi-şi însuşeşte tot mai mult restricţii dictate de « briciul lui Occam ». Ea nu mai este cunoaştere dezinteresată a lumii, ci devine instrumentul chemat să asigure vieţuirea şi supravieţuirea. Lumea este tot mai cu­noscută prin ştiinţă, dar tot mai opacă pentru înţelegere. O ideologie sumară a pro­gresului este luată drept înţelepciune supremă.
Înainte de a circumscrie rădăcina ultimă a crizei modernităţii asupra căreia se opreşte Strauss, să facem câteva observaţii privind abordarea din scrierile sale. Prima este aceea că el scoate în relief proiectul societăţii moderne în cadrul cri­ti­cii consecinţelor opţiunilor sale specifice. Rezumând opţiunile majore ale mo­dernităţii, Strauss are în vedere următoarele : orientarea spre întregul vieţii umane ; universalismul cunoaşterii şi al valorilor ; morală organizată în jurul virtuţilor cetăţeneşti ; legarea bogăţiei de satisfacerea trebuinţelor, libertate şi fericire ; conceperea cunoaşterii ca întreprindere umană condiţionată de telosul ameliorării condiţiei umane. A doua observaţie este că Strauss delimitează mo­dernitatea în opoziţie cu societatea premodernă, fără să facă însă un ideal din aceasta din urmă. El caracterizează modernitatea ca stare indicând ruptura în raport cu filosofia politică a clasicismului antic. De aici nu rezultă nici că premo­dernitatea ar fi o abordare « nerealistă », dar nici vreo nostalgie pentru premo­dernitate. Pentru el, modernitatea este tot ce putem spera mai bun în materie de societate, dar ea rămâne o lume încărcată de probleme ce au antrenat o criză gravă, din care va trebui ieşit. A treia observaţie este că înaintarea societăţii mo­derne este echivalată de Strauss cu un declin al filosofiei politice. Declinul are consecinţe politice, căci, atunci când filosofia nu-şi mai spune părerea despre pro­blemele din societate, intră în acţiune alte forţe în locul raţiunii umane. Morala se transformă în oportunism, ştiinţa devine abstinentă, ideologiile îşi fac jocul, iar ceea ce a mai rămas din filosofie se pune în serviciul puterilor existente. Proba este, de pildă, împrejurarea că naţional-socialismul german şi-a anexat re­pede, după instalarea la putere din 1933, filosofiile lui Nietzsche şi Heidegger, în con­diţiile în care filosofia politică încetase mai devreme.

Note
¹ Leo Strauss, « The Three Waves of Modernity », în An Introduction to Political Philosophy. Ten Essays, Wayne University Press, Detroit, 1989, p. 81.
² Nathan Tarcov şi Thomas L. Pangle, « Leo Strauss and the History of Political Philo­sophy », în Leo Strauss and Joseph Cropsey, (ed.), History of Political Philosophy, The University of Chicago Press, 1997, p. 908.
³ Vezi The Three Waves of Modernity, op. cit., pp. 81-98.