Edward N. Luttwak

Din ce în ce mai mulţi imigranţi – un număr care creşte, de fapt, vertiginos – veniţi din nordul Africii, din Orientul Mijlociu şi din Asia de Sud, oameni care acum s-au aşezat în America de Nord sau în Europa, refuză să otrăvească minţile copiilor lor cu ideile intolerante sau chiar cu fanatismele din satele şi oraşele lor de baştină pentru a le permite odraslelor să-şi trăiască şansa libertăţii personale. Asta nu înseamnă că ei se leapădă de Islam, dar majoritatea părinţilor care îmbrăţişează modernitatea au mare grijă să-şi ţină copiii departe de îndoctrinarea religioasă, mai totdeauna furnizată de imigranţi mai recenţi, mult mai puţin integraţi decât aceşti părinţi, mai puţin urbanizaţi şi uneori surprinzător de vehemenţi în predicile lor. Aşa se face că avem azi un tineret postislamic din ce în ce mai numeros, o masă de tineri hotărâţi să se alăture societăţii în calitate de cetăţeni deplini ai democraţiilor occidentale.
Pentru mulţi dintre ei, tranziţia s-a şi încheiat – întâlneşti la tot pasul inşi absolut moderni care poartă nume musulmane exotice dar care n-au nici resentimente musulmane şi nici prejudecăţi violente. Sunt deja peste tot, îşi croiesc drum în toate domeniile, îndreptăţind opţiunea fundamentală făcută de părinţii lor – acei părinţi care aproape totdeauna au trebuit să muncească din greu şi să sacrifice aproape totul pentru a-şi educa postislamic copiii.
Iar acei părinţi minunaţi, oameni de toată stima, sunt acum adesea subminaţi, chiar discreditaţi de preşedinţi, prim-miniştri, profesori şi preoţi care ne tot spun că Isalmul e o perfectă religie a păcii (unii chiar citează falsa etimologie după care islam ar deriva din salaam, adică „pace”, când, de fapt, e vorba de „supunere”), şi că etnicii Moro din Filipine, jihadiştii Yala din Thailanda, grupările teroriste din Pakistan, talibanii din Afganistan, feluriţii jihadişti din Siria, cei ai Statului Islamic (ISIS), Hezbollah din Liban, Hamas, fracţiunile al-Qaeda din Yemen, din Africa de Nord şi din Niger, aripa Boko Haram din Nigeria nu reprezintă „adevăratul Islam”. O, nu, adevăratul Islam e doar acel imam în veşmânt elegant, cu voce blândă şi barba bine rotunjită din foarfece, care e mereu prins în întâlniri interconfesionale, unde se îmbrăţişează cu creştini şi cu evrei (sau cu budişti şi cu hinduişti), propovăduind virtuţile paşnice ale Islamului ! Cât despre marii profesori, aceştia au creat în Statele Unite o religie cu totul nouă, care s-ar putea numi „Islamul american de uz universitar”, din care au fost extirpate pasajele din Coran care cer decapitarea apostaţilor şi a necredincioşilor şi luarea în sclavie a femeilor lor. Studenţilor de la Universitatea Georgetown li se spune chiar că Islamul e singura religie care condamnă terorismul ca atare – o interpretare eronată a păcatului haraba, care înseamnă tocmai „distrugere”.
Şi în timp ce preşedinţi, prim-miniştri, profesori şi preoţi se fac din ce în ce mai tare de râs lăudând „splendoarea” Islamului şi natura sa nespus de paşnică după fiecare act de violenţă islamică, efectul prestaţiilor lor asupra acelor părinţi care au muncit din greu şi au sacrificat totul, străduindu-se să-şi crească postislamic fiii şi fiicele, e mult mai nenorocit. După ce ei le-au înşirat toate motivele pentru care au ales acel mod de educaţie non-islamic – ca să evite bombardamente, decapitări, crime în masă şi răpiri practicate din Filipine până în Nigeria şi de la Boston la Paris –, trebuie acum să şi ţină piept copiilor care vin să le recite iresponsabilele elogii aduse Islamului de preşedinţi, prim-miniştri, profesori şi preoţi.
Asta înseamnă trădarea libertăţii. Predicatorii musulmani n-au decât să-şi propovăduiască religia, deşi poate n-ar fi rău să cenzureze pasajele sângeroase din Coran şi să elimine din cuvântarea lor către credincioşi orice sprijin pentru violenţă. Şi, evident, nici o autoritate – în fapt, absolut nimeni –  n-ar trebui să-şi exprime acordul pentru chemări de tip extremist la răzbunare sau persecuţii. În acelaşi timp însă, persoanele publice non-musulmane ar trebui să înceteze legitimarea Islamului ca atare, pentru că asta înseamnă şi legitimarea violenţei islamice, precum şi delegitimarea acelor părinţi care fac eforturi de a educa noi generaţii de tineret postislamic pregătit să susţină democraţia liberală.

Traducere de Adina Kenereş

THE BETRAYAL OF FREEDOM

In very large, rapidly-growing  if uncounted numbers, immigrants from North Africa, the Middle East and South Asia who now live in North America or Europe, are refusing to poison the minds of their children with the intolerant , even fanatical ideas of their home villages and towns, to allow them to exercise the opportunities of personal  freedom. This need not result in any explicit repudiation of Islam, but most parents who are embracing modernity take good care to keep their children away from religious instruction, almost always provided by more recent immigrants, much less integrated than themselves, less urbane, and not infrequently stridently vehement in their preaching. Thus we now have growing numbers of post-Islamic youths, who are determined to enter society as full citizens of Western democracies.
Many have already made the transition – one constantly meets perfectly modern people with exotic Muslim names but no Muslim resentments or violent prejudices, who are now visibly rising in all walks of life to vindicate the fundamental choice made by their parents– who almost always had to work very hard, and sacrifice very much to educate their post-Islamic children.
Those fine, upstanding parents are now  frequently undermined, even discredited by the Presidents, Prime-Ministers ,Professors and Priests who keep claiming that Islam is a very fine religion of peace  (some even cite the false etymology that derives Islam from salaam, peace – it actually means “submission”) , and who keep saying that Mindanao’s Moros in the Philippines, the Yala Jihadis of Thailand, Pakistan’s terror conglomerates,  Afghanistan’s Taliban, Syria’s assorted Jihadis, the Islamic State ex ISIS, Lebanon’s Hezbollah, Hamas, the Al Qaeda franchises of Yemen, North Africa, and Niger, and Nigeria’s Boko Haram, are not “real Islam “ – oh no, real Islam is that well-dressed, soft-spoken  Imam with his neatly trimmed beard who is forever attending inter-faith meetings where he embraces Christians and Jews (if not Buddhists or Hindus) while declaiming Islam’s peaceful virtues.  As for the professors, in the United States they have created an entirely new religion that might be called “American collegiate Islam” in which the Quranic passages that call for the beheading of apostates and unbelievers and the enslavement of their women are simply edited out. Students at Georgetown University are even taught that Islam is the only religion that condemns terrorism as such –a misrepresentation of the sin of haraba , which just means “destruction”.
While Presidents, Prime-Ministers, Professors and Priests cut increasingly ridiculous figures as they follow each act of Islamic violence with renewed praise for the “beauty” of Islam, and its very, very, peaceful nature, the effect on the hard-working , much-sacrificing parents who are trying to bring up post-Islamic children is much less funny. Having recited all the reasons for their choice – bombings, beheadings, mass-killings and kidnappings from the Philippines to Nigeria, from Boston to Paris – they are confronted by their own children citing the feckless endorsements of an imaginary Islam by  Presidents, Prime Ministers, Professors and Priests.
This is the betrayal of freedom. Let Muslim preachers defend their religion, though they would be better employed in editing out the murderous passages of the Quran and cutting out the endorsements of violence in their own preaching. And of course nobody in authority –or not – should endorse extremist calls for revenge or persecution. But non-Muslim authority figures should stop legitimizing Islam as it is, for that means legitimizing Islamic violence, and de-legitimizing the parents who are striving to educate new generations of post-Islamic youth ready to uphold liberal democracy.