La şapte ani de la apariţia cărţii mele la editura Compania (Retori, simulacre, imposturi, 2003), am acea senzaţie despre care au vorbit mulţi autori apropo de cărţile lor mai vechi: naiv, depăşit, anacronic. Totuşi, punînd lucrurile în perspectivă, cartea aceasta se plasa explicit în actualitatea intelectuală, la jumătatea drumului dintre eseul filozofic şi jurnalistică. Eventuala ei relevanţă se leagă în mare măsură de context.
Este exact ce se întîmplă şi cu activitatea intelectualului public în general, sau cel puţin ar trebui să se întîmple. Contrar percepţiei comune de la noi, valoarea acţiunii unui intelectual public nu se întemeiază nici pe opera lui filozofică, nici pe disponibilitatea de a semna apeluri de tip GDS, ci pe relevanţa a ceea ce spune despre problemele vitale ale societăţii în care trăieşte, la acel moment. Este o cale de mijloc ce mediază între public şi privat, între « filozofie » şi viaţa de zi cu zi. Însă această cale nu are, încă, suficientă consistenţă la noi.

Am scris acea carte, compusă în mare dintr-o serie de « raderi », plecînd de la o frustrare doar parţial conştientizată la acel moment faţă de un mediu intelectual sărac şi un spaţiu public anemic. Mai mult, frustrare faţă de nişte dezbateri intelectuale conduse cu mînă forte, fără prea multe scrupule, de un grup cvasimonopolist. Dacă tonul dur al cărţii a mirat pe cineva în toţi aceşti ani, explicaţia e simplă : la momentul scrierii ei aveam exact aceeaşi senzaţie ca şi în timpul comunismului, anume că cineva se joacă cinic şi iresponsabil cu viaţa mea.
Am exact aceeaşi senzaţie şi astăzi. Între timp, dezbaterile nu au devenit mai raţionale sau mai « democratice ». Mainstream-ul intelectual cvasimonopolist se tăvăleşte indecent în puterea lui, în parte primită moştenire, în parte dobîndită prin asimilarea noilor mecanisme ale pieţii, în acelaşi timp plîngîndu-se că e persecutat, în acelaşi timp ratînd sistematic toate temele de interes public major. În ultimii ani şi-a dat seama că orice discuţie aplicată îi e defavorabilă, deoarece nu poate duce decît la erodarea puterii lui, astfel că ultima dezbatere cît de cît substanţială din România datează din 2004, celebra « ceartă a intelectualilor ». Nici măcar condamnarea comunismului, un eveniment care nu se produce în fiecare an, nu a reuşit să suscite o dezbatere publică de o minimă coerenţă.
Locul radicalismului e mai degrabă în viaţa intelectuală decît în cea politică. Asta cu atît mai mult la noi, unde clasa politică, aşa deprimantă cum e, ar putea da lecţii de eficienţă şi chiar moralitate intelectualităţii publice dominante. Cu toate acestea, noi avem o viaţă intelectuală de un conformism extrem, dominată de grupuri clientelare în care se face carieră ca la stat şi de reţele extinse de corupere, cooptare şi reducere la tăcere. De aceea, continui să cred că, deocamdată, « raderile » sînt bune din principiu. Dacă mai ai şi dreptate, e perfect.

Ciprian Şiulea