Petru Romoşan

Apropo de cum ar trebui să-l privim pe Tsipras acum, Olivier Berruyer, un cunoscut analist politic şi economic alternativ francez, o citează pe Marie-France Garaud, considerată cea mai puternică femeie în Franţa anilor ’70, spunând despre Jacques Chirac : „Credeam că e făcut din marmura în care se sculptează statui. În realitate, e din faianţa din care se fac bideuri.” Este Tsipras un erou naţional sau un bufon european (german) ? „Am semnat o înţelegere în care nu cred dar pe care vreau s-o implementez” (Alexis Tspiras). Destui răutăcioşi pun o întrebare scurtă şi la obiect : „How much, Mr. Tsipras ?” Sau şi mai exact : „Wie viel ?”
Grecia a fost condusă în ultimul secol de câteva familii, în principal de familiile Caramanlis şi Papandreu, într-o implacabilă alternanţă a corupţiei. De pildă, familia socialistă Papandreu a condus guvernul grec, prin bunic, tată şi nepot, de nu se mai ştie câte ori. Familia Papandreu e reprezentată în Parlament din 1923 neîntrerupt până în 2011, când n-a mai prins nici un loc. La fel s-ar fi întâmplat şi în România cu cîteva familii, între care Brătianu, dacă am fi căzut în zona de interes britanic, şi nu în cea de ocupaţie sovietică. Datoria greacă e veche şi e făcută prin corupţie. Marile familii greceşti au conturi bine garnisite în Elveţia şi în alte paradisuri fiscale. Şi au reşedinţe în Anglia şi în Statele Unite.
Partidul socialist al familiei Papandreu s-a prăbuşit după ce George Papandreu (nepotul, născut în SUA, cu mamă americană) a încercat, ca şi Tsipras, să facă un referendum pe aceeaşi temă. În plină criză, Alexis Tsipras a reuşit totuşi să facă un referendum, fără nici o urmare, bineînţeles, deşi votul a fost copleşitor împotriva austerităţii. În Parlamentul grec, austeritatea germană a fost acceptată cu o largă majoritate. Nu şi de o parte a partidului lui Tsipras. Grecia a trecut aproape neobservat de sub o tutelă anglo-americană sub obligaţii financiare foarte stricte faţă de UE, de fapt, faţă de Germania. Cu acordul binevoitor al Franţei, implicată şi ea. Ce gândesc grecii şi, mai ales, membrii partidului Syriza despre acord se poate vedea în fulminantul discurs al preşedintei Parlamentului, Zoe Konstantopulo („Această datorie, pe care nici poporul şi nici guvernul actual nu au făcut-o şi nici nu au umflat-o, este utilizată de cinci ani ca instrument de aservire a poporului grec de către forţe care acţionează în sânul Europei în cadrul unui totalitarism economic.”) Excepţionalul discurs al doamnei Zoe Konstantopulo ar merita să fie tradus integral.
Să fie oare chiar atât de surprinzătoare insistenţa FMI pentru ştergerea unei părţi a datoriei greceşti ? FMI e controlat mai ales de interese americane. Dacă acest al treilea acord dintre Grecia şi creditorii săi va fi semnat cu toate detaliile lui, vom asista la o trecere a Greciei sub aripa vulturului german. Asta după ce Tsipras a făcut câteva vizite foarte demonstrative la Moscova, folosindu-se de Vladimir Putin ca sperietoare. În realitate, Germania nu are nici un interes de a diminua datoria Greciei, instrument cu care o ţine pe aceasta în cuşca aurită UE.
În criza provocată de datoriile Greciei persistă o nedumerire fundamentală : de ce Germania lui Schäuble şi a mamei austeritătţii, Merkel, de ce Eurogrupul, adunarea informală a miniştrilor de Finanţe ai Zonei Euro, şi Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, nu acceptă ştergerea unei părţi a muntelui de datorii ? FMI o cere insistent, cei mai serioşi analişti şi economişti (Emmanuel Todd, Thomas Piketty, Jacques Sapir, Jeffrey Sachs, Paul Krugman, Joseph Stiglitz etc.), dar şi fostul director al FMI, o mare figură a economiei mondiale, Dominique Strauss-Kahn, au explicat în lung şi în lat că această datorie nu va fi rambursată niciodată, oricâte reamenajări, restructurări (fără tăieri) se vor face. Răspunsul e simplu dar nu vrea să-l audă nimeni. Pentru că finanţele europene, în primul rând datorită proastei întocmiri a monedei euro, dar şi a falsului numit UE, sunt pur şi simplu o schemă Ponzi – în româneşte, un Caritas sau un FNI.
Marea problemă nu e mica Grecie supraîndatorată, ci montajul ficţional al finanţelor europene şi mondiale. Grecia nu e decât o gaură neagră în care se ascund cifre care nu au nici o acoperire în realitate. Dacă s-ar tăia o parte semnificativă din aceste datorii sau dacă Grecia declară faliment şi părăseşte Zona Euro, castelul de cărţi de joc, cu bănci, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări, cu bani virtuali, fără corespondent în economia reală, s-ar prăbuşi. Lucru care se va întâmpla oricum într-un fel sau altul la un moment dat, oricâte eforturi de mistificare vor mai depune si domnul Schäuble, şi Eurogrupul, şi scamatorii financiari nevăzuţi.
După ce va fi „rezolvat” Grecia – afacerea o are deja în buzunar –, UE (Germania) îşi va îndrepta atenţia asupra României, următoarea ei pradă importantă. Ungaria lui Viktor Orbán e gata „rezolvată”. Se vede cu ochiul liber procedeul cu „acoperirea rusească” folosit şi în cazul lui Orbán (foarte la dreapta), şi al lui Tsipras (foarte la stânga). Ce mai lipseşte în România e un prim-ministru „al lor”, pentru că un preşedinte neamţ, care respinge Codul fiscal în numele austerităţii merkeliene, au deja.