În octombrie 2008, mica editură franceză La Fabrique îşi sărbătorea cei zece ani de existenţă. Aproape necunoscută la noi, dar făcîndu-se sistematic remarcată în Franţa prin producţia curajoasă împotriva curentului de gîndire dominant, La Fabrique a fost adesea descrisă ca aliniată foarte la stînga. Intervievîndu-l pe unul dintre fondatori, Eric Hazan (în săptămînalul profesional al editorilor, Livres Hebdo, din 31 octombrie 2008), Catherine Andreucci l-a întrebat de-a dreptul de unde vine această « radicalizare » a politicii editoriale. « Aş zice că vine – a spus Hazan – din radicalizarea situaţiei politice. Căci graniţa e din ce în ce mai clară, dar nu între stînga şi dreapta, ci mai degrabă între cei ce susţin actuala ordine a lucrurilor, folosindu-se adesea de o mască a contestaţiei, şi cei care lucrează la subminarea acestei ordini prin teorie şi practică. » Fostul chirurg, moştenitor al celebrei edituri de artă Hazan, pe care a vîndut-o lui Hachette acum mai bine de un deceniu, îşi amintea cu plăcere de şocul produs printre profesionişti de cartea lui André Schiffrin, L’Édition sans éditeurs ( « Lumea editorială fără editori ») – şi a fost într-adevăr o mare îndrăzneală pentru La Fabrique să propună versiunea franceză a acestei scurte şi crunte istorii a degradării pieţei de carte din SUA, aproape redusă la « ce merge sigur + nişe universitare », în care un editor încercat trăgea şi un semnal de alarmă faţă de tendinţele pieţei vest-europene de a se transforma în strict producător de carte de succes la kilogram, uitîndu-şi tradiţiile şi menirea.

La Fabrique n-a vrut niciodată să se transforme în « combinat ». A pornit « cu minimumul legal pentru fondarea unui SRL – declara Hazan – şi pe principiul de a nu avea datorii, mai ales faţă de bănci. Cărţile noastre sînt finanţate din vînzarea titlurilor precedente. […] Reuşita le-o datorăm din plin celor vreo cincizeci de librării independente care ne susţin de zece ani ». Doar că mersul lumii trece acum printr-o fază de concentrare, de absorbţie a micilor structuri în mari grupuri şi de eliminare a librăriilor autonome ca urmare a impactului reţelelor. Eric Hazan crede că obsesia rentabilizării, care tinde să transforme cartea în echivalentul unui pneu, unei sticle de ulei sau unei paste de dinţi, este trecătoare : « Se cască o prăpastie între editura de tip industrial, preocupată de profit, şi editura de tip artizanal, al cărei scop este acela de a face să circule lucrări şi idei. Eu prevăd că finanţiştii care sînt acum la manetele marilor grupuri editoriale îşi vor da seama la un moment dat că obiectul „carte” rămîne imprevizibil şi că e greu să-l faci să-ţi asigure sistematic o rentabilitate de 10 sau 15 %. Şi atunci vor părăsi acest sector […]. Lumea editorială se va organiza altfel, dar adevărata întrebare este dacă atunci vor mai exista librării independente. Dacă ar exista o adevărată politică a cărţii, ea s-ar ocupa de susţinerea acestei branşe. Căci, dacă dispare ea, lumea cărţii va fi compusă numai din informaticieni şi manutenţionari. »
Nu s-ar spune că situaţia nu preocupă ministerul Culturii din Franţa, care susţine direct editorii şi librarii « independenţi », inclusiv în reuniuni oficiale, sau asociaţiile europene de profil, care participă şi ele la « dezbateri în cadru organizat ». Există şi mici iniţiative reuşite, regionale şi naţionale, chiar şi propuneri legislative, unele dintre ele motivate de uriaşele vînzări ale unor titluri care nu beneficiaseră iniţial de nici o promovare, « corpul social » mobilizîndu-se prin simplul entuziasm de cititor transmis de la om la om. Or, dacă aşa ceva se mai poate întîmpla azi, înseamnă că va trebui revizuit curînd ceva esenţial în maşinăria de un sfert de veac prea bine unsă a negustorilor de bestseller-uri conformiste pe bandă rulantă.

© Bogdan Constantinescu
Ura, a venit vara în martie !