Scena de mai jos se petrece undeva în nord-vestul Parisului, în partea burgheză, opulentă chiar, a megalopolisului de peste 10 milioane de suflete care se întinde, cu ale sale banlieues (« suburbii »), pînă departe în regiunea Île-de-France.
O franţuzoaică fermecătoare, de origine evreiască, născută pe lîngă Bacău, mi-a mărturisit, pe cînd stam la masă – deci într-o atmosferă destinsă şi foarte amicală –, dilema ei existenţială. Plecată la trei ani din România lui Antonescu, a guvernului legionar şi a persecuţiilor, nu a încetat totuşi să-şi afirme, în familie şi în lume, identitatea românească, de care era şi foarte mîndră. Asta pînă de curînd. De cîţiva ani a început să aibă îndoieli din ce în ce mai serioase. Ori de cîte ori spunea că e româncă (ea, care a învăţat singură româneşte în Franţa…), oamenii îşi duceau automat mîna la portofel. O identificau imediat cu cerşetorii şi cu hoţii români din metrou şi alte locuri publice aglomerate. Mai grav, cîteva dintre prietenele ei, cam de aceeaşi vîrstă, şi-au pierdut soţii şi liniştea după o viaţă trăită împreună. Motivul ? O avalanşă de româncuţe – sute, mii, zeci de mii… – s-a abătut asupra Parisului, a Franţei, a îmbătrînitului Occident.

Tinere, proaspete şi foarte eficiente. « Uite », zice, « cazul lui Dupont. Sîntem prieteni cu ei de vreo treizeci de ani. După ce au ieşit la pensie, s-au despărţit din cauza unei românce, altfel destul de simpluţă. Dupont i-a pus fetei din România şi profesor de… engleză ! Că ea nu vorbeşte franţuzeşte. Să mai facă şi ceva conversaţie. » Soţul doamnei intervine : « Ce tîmpit ! De ce nu s-o fi apucat el să înveţe româneşte ?! Măcar se-alegea cu ceva ! »
Şarmanta franţuzoaică născută pe la noi şi plecată la trei ani, în condiţiile dramatice ale războiului, mă întreabă cu toată gravitatea : « Cum să mă prezint ? Nu mai pot să-i spun nimănui că sînt româncă ! » Acum cîţiva ani, întrebarea mi s-ar fi părut tare comică. Azi, îmi sună pertinent. Îi răspund : « Doamnă, nici eu nu mai spun că sînt român ! Dar am găsit o soluţie. » « Care ? » se repede ea, foarte curioasă. « Doamnă, eu spun că sînt… transilvănean ! » « Dracula ?! » « Da, Dracula, dar eu încă nu l-am văzut la faţă. » « Bine, dar eu nu sînt… transilvăneancă ! » « Spuneţi şi dumneavoastră că sînteţi… moldoveancă ! » « A, ce idee bună ! Să ştiţi că aşa o să spun. »
Ca un făcut, a doua zi, după ce am încasat dinspre Bucureşti potopul de ştiri despre Cătălin Voicu, tipicul senator naţional, un român din Paris foarte bine informat mi-a dat o veste care m-a lăsat cu gura căscată. Rău-famata Place Pigalle, cu nu mai puţin celebrele ei stabilimente, a fost ocupată din plin de românce şi de moldovence (cele din Republica Moldova). Cum ar veni, româncele şi moldovencele au reuşit deja reunificarea acolo, în inima hot (« fierbinte ») a Parisului. Şi mi-am zis : « Ce păcat, avusesem o soluţie atît de elegantă pentru băcăoanca noastră ! Oare ce-o să creadă cînd o să audă şi ea povestea cu Place Pigalle ? »