Petru Romoşan       

Alegerile din Germania din 24 septembrie 2017 sunt decisive pentru ordinea sau dezordinea mondială care va urma. O majoritate solidă, stabilă în jurul Angelei Merkel (CDU), cu acelaşi ministru de Finanţe, Wolfgang Schäuble, care împlineşte 75 de ani, îi va da Germaniei echilibrul necesar pentru a câştiga războiul economic nedeclarat dar în curs cu SUA şi Marea Britanie. Alegerile din Franţa, SUA şi, înaintea lor, referendumul care a adus Brexit-ul au pus politic la pământ cele trei mari puteri occidentale tradiţionale.
Donald Trump nu reuşeşte să devină cu adevărat preşedintele SUA. Partidul Democrat al lui Hillary Clinton, neoconservatorii, neoliberalii, inclusiv cei din Partidul Republican, pe care Trump, de fapt, îl reprezintă prea puţin, Wall Street-ul, media mainstream, Hollywood-ul îl împiedică să-şi pună în practică programul promis în campania electorală : „America First”, protecţionism, zidul cu Mexicul, revigorarea industriilor în interiorul frontierelor, un nou sistem de sănătate în locul lui Obamacare, tăierea taxelor şi simplificarea birocraţiei, punerea la plată a aliaţilor pentru costurile NATO etc. America e deci încurcată în propriul „război” intern şi nu este capabilă deocamdată de reacţii internaţionale substanţiale. Marea Britanie încearcă pe toate căile atenuarea efectelor economice dezastruoase ale Brexit-ului. Atât fostul premier laburist Tony Blair, cât şi actualul premier conservator, Theresa May, caută soluţii pentru un Brexit light – dacă nu pentru abandonarea pur şi simplu a acestei calamităţi pentru UK, atunci măcar înlocuirea ei cu o versiune asociativă cu UE. Theresa May a propus deja partidului său prelungirea perioadei de tranziţie cu încă doi ani (după 2019). În Franţa, după ce capitalul naţional şi internaţional, mână în mână cu „l’État profond” (Deep State) şi cu ajutorul presei înjugate (de la Le Monde şi Le Figaro până la Le Canard enchaîné, care s-a „ocupat” tenace de François Fillon), au făcut praf cele două mari partide istorice, de dreapta (Les Républicains) şi de stânga (Partidul Socialist), şi au adus la putere un preşedinte improbabil („poupée gonflable du capital” – Michel Onfray dixit) şi un partid fantomatic (La République en marche), compus din amatori de genul Nicuşor Dan şi USR, se încearcă şi reinventarea unei opoziţii de paie, conduse de o paiaţă politică, ultrastângistul demagog Jean-Luc Mélenchon.
Dar ce importanţă au pentru România aceste schimbări politice din câteva mari democraţii ? Dacă Germania va reuşi să aibă o conducere politică puternică şi stabilă, marele amor al serviciilor noastre, al SRI mai ales (dar, de fapt, toate serviciile fac unul singur, noua Securitate), cu CIA sau bătăile pe umăr ale lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis vor cam fi date uitării. În Parlamentul României încă nu s-a votat cumpărarea de armament şi de tehnică militară din SUA. Germania, urmată disciplinat de Franţa, va reface la lumina zilei înţelegerile parţial subterane de azi cu Rusia şi China, iar puterile insulare, maritime (SUA, Marea Britanie şi Japonia) vor fi din ce în ce mai izolate economic. România va fi obligată să integreze fără rezerve noua ordine imperială europeană germană. În schimb, dacă în Germania, după alegerile din septembrie 2017, va exista o atomizare a votului, un Parlament pestriţ, cu multe partide mici, şi o majoritate slabă, iar marea coaliţie va fi refuzată de SPD, criza politică actuală din SUA, UK şi Franţa se va întinde şi în Germania, în toată Europa, şi deci şi în România. Iar o criză politică de amploare anunţă întotdeauna o criză economică pe măsură. Iată de ce merită să stăm, începând din seara zilei de 24 septembrie, câteva săptămâni (formarea unui nou guvern în Germania e un proces laborios) cu ochii pe situaţia politică de la Berlin, pe Germania, care este centrul, inima şi motorul noului imperiu european.
Marele răzbel de astăzi de la Bucureşti, dus de câţiva oligarhi (Voiculescu, Ghiţă, Băsescu, Năstase, Ponta…) prin televiziunile şi presa lor, cu Sistemul, cu Securitatea, cu Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi, sau dus de Sistem, media şi acoperiţii lui cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu (alţi oligarhi) şi PSD-ul, îşi poate arăta lipsa de relevanţă în doar câteva săptămâni. „Bătăuşii” băştinaşi pot fi chemaţi brutal la ordine fie de partenerul american, fie de Bruxelles, de fapt, de Berlin, în funcţie de rezultatele alegerilor din Germania şi de evoluţia politică globală ulterioară.