Petru Romoşan

Vă amintiţi anunţurile triumfaliste ale fostei eroine a muncii capitaliste Laura Codruţa Kövesi, care dădea la bilanţurile DNA noile cifre în bani rezultate din condamnările definitive ? E adevărat, Ministerul de Finanţe, Fiscul nu s-au ridicat niciodată la înălţimea eficacităţii DNA, care părea că depăşeşte în beneficii Automobile Dacia SA. Laura Codruţa Kövesi amintea irepresibil de producţia de oţel pe cap de locuitor din anii socialismului, de miile de tone de grâu şi de porumb la hectar sau de cincinalul realizat în patru ani şi jumătate.
Într-un discurs din 23 august 1949, tipărit de Editura Partidului Muncitoresc Român, Ana Pauker vorbea chiar de realizarea în Uniunea Sovietică a cincinalului în patru ani : „În aceste lupte, clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist, îmbărbătată de succesele măreţe ale construirii socialismului în URSS (primul plan de cinci ani îndeplinit în patru ani, în timp ce în lumea capitalistă bântuia criza economică) a ridicat steagul luptei împotriva fascismului, împotriva planurilor financiare ale imperialiştilor de complectă aservire economică a României.”
Azi se vorbeşte destul de liber despre aproape orice. Despre America, despre China şi Rusia, dar şi despre Securitate, despre Noua Securitate care i-ar patrona pe Klaus Iohannis, PNL şi USR. De vinerea trecută a intrat pe ţeavă şi Eduard Hellvig, un politruc liberal recent, devenit mare şef de intelligence. Se va ajunge din nou până la socrul său, Viorel Dumitraş, colonel de Miliţie din Sălajul lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, colonel care l-a făcut să plângă pe Coposu în 1990, în faţa casei memoriale a lui Iuliu Maniu ? (După relatarea lui Ioan-Andrei Gherasim : ”a fost prima și singura dată, după 1990, când l-am văzut pe președintele Coposu cu lacrimi în ochi, în momentul în care a încercat să intre în casă, și nu a putut, deoarece conacul era închis cu lacăt. Mă aflam la 20 de metri de casă și lângă mine erau încă doi colaboratori ai Seniorului: Marius Lupuțiu, decedat din păcate, și Mișu Barcan, precum și colonelul Viorel Dumitraș, care îi spunea unui subaltern de-al său următorul lucru, și asta vă rog să o transmiteți mai departe, dragi sălăjeni: « Niciodată, cât voi fi eu șef al poliției Sălaj, Coposu nu va intra în această casă ! » Aceste cuvinte le-am auzit eu personal, pe data de 3 mai 1990” – inpolitics.ro, 20 februarie 2015).
Dacă şi-ar da cineva osteneala să cerceteze originea reprezentanţilor diverşi ai statului de azi, ne-ar face pe toţi să ne luăm lumea în cap pentru că ne-ar pune dinainte imaginea unei dictaturi dintre cele mai meschine şi monstruoase. Urmaşi de nomenclaturişti, urmaşi de ofiţeri de Securitate, de Miliţie şi Armată, gineri, nurori, cuscri, fini, veri şi verişoare fără număr. Un nepotism multilateral dezvoltat, clanic, tribal, primitiv, dar foarte sigur pentru cei care fac parte din marea „familie”.
Au fost luaţi la întrebări, în presă dar şi de DNA şi de celelalte parchete, politicieni, oameni de afaceri, noii proprietari (noii îmbogăţiţi). A scăpat cineva ? Da, au scăpat în proporţie de masă presarii, televizioniştii, mass-media în general, în afară de câţiva moguli, bineînţeles (Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Sorin Roşca Stănescu, Dan Diaconescu, Adrian Sârbu, Dan Adamescu, Sebastian Ghiţă etc.). Dar mogulii nu erau neapărat ziarişti – ei erau proprietari. Şi aproape nici unul nu părea să fi înţeles în ce fel de ţară trăieşte şi unde este adevărata putere. Un important ofiţer de servicii secrete al vechiului regim scria că ziariştii sunt cel mai uşor de recrutat, în principal ca informatori. Mai ales ziariştii de investigaţie, dar şi cei specializaţi în economie sau justiţie. Nu neapărat şi jurnaliştii culturali, cum se întâmpla până în 1989, pentru că arta-cultura nu mai interesează pe nimeni în această nouă epocă de acumulare primitivă, sălbatică de capital. Explicaţia e simplă : ocupaţia de securist se suprapune aproape perfect pe profilul ziaristului. Doar scopurile ar trebui să fie diferite. Dar de multe ori ele nu sunt deloc diferite. Ziaristul de investigaţie poate fi un securist foarte bine acoperit.
În faimoasa revistă de caricaturi L’Assiette au Beurre, în numărul din noiembrie 1906, un ziarist i se adresează unui patron corupt şi infractor în timp ce-i pune sub nas nişte hârtii : „Domnule, iată şpaltul articolului pe care vrem să vi-l consacrăm. Va fi o foarte bună afacere pentru dumneavoastră. Dacă-l publicăm, n-o să vă coste nimic ; dar, ca să nu apară, directorul meu vi-l cedează la 20 000 de franci.”
În ultimii 30 de ani s-au câştigat foarte mulţi bani din presă într-o ţară atât de săracă. Ca şi mulţi politicieni sau ofiţeri, vin din comunism şi mulţi ziarişti. Şi nu e vorba doar de presa centrală. Presa se gargariseşte cu titlul de a patra putere în stat, pe lângă puterea executivă, cea legislativă şi cea judiciară. Putere, putere, dar fără prea mari răspunderi, în schimb, cu mari beneficii şi multe pretenţii. În urmă cu nu prea mulţi ani, cohorte de tineri voiau să se facă ziarişti ca să salveze ţara de comunişti şi de corupţi. De ce s-au interesat atât de puţin parchetele de presă ? Din cauza protocoalelor ? Pentru că presa era parte în protocoalele semnate de SRI cu justiţia (parte a SRI) ? Cum de presa, atât de înţesată de jurnalişti de investigaţie, lucrând aproape numai pe surse şi depăşind mereu norma la dezvăluiri, n-a aflat atâţia ani nimic de existenţa blestematelor protocoale ? Tocmai acele protocoale care au transformat România într-o ţară nefuncţională ! Ca şi în cazul celorlalţi „corupţi” din politică şi afaceri, pentru a descifra dubla caschetă a „ziariştilor” şi a corupţiei lor morale şi economice, trebuie urmat faimosul îndemn „follow the money”. În treacăt fie spus, el îi e atribuit când informatorului celor doi ziarişti celebri, zis Deep Throat, din Afacerea Nixon-Watergate, când lui Elliot Ness, agentul FBI care l-a prins în anii ’30 pe Al Capone căutându-l de evaziune fiscală, căci crimele mafiei nu puteau fi probate.
Merită şi media un tratament egal cu al celorlalte puteri cu care se tot măsoară şi compară. Poate viteazul ministru al Justiţiei, Tudorel Toader, şi noii procurori-şefi pe care se pregăteşte să-i propună se vor ocupa şi de presa care a fost şi de cea care a mai rămas. După ce şi-au făcut banii, patronii multor oficine de presă s-au retras misterios, ca la un semn, din prima linie, cu justificări necreditabile de eficienţă economică. În alte ţări europene, presa scrisă n-a dispărut ca la noi, ca măgarul în ceaţă, chiar dacă a trecut prin crize mari şi mici, economice şi tehnologice. Contribuţia presei postdecembriste la dărâmarea României recente – prin campanii concrete, prin orientări deliberate, prin jocul colaboratorilor, prin propagandă… – a fost totuşi substanţială.