Petru Romoşan       

În România toată lumea se simte obligată să-şi dea cu părerea despre referendum. Indiferent de rezultate, acest referendum va face istorie. Una mare sau una mică.
În opinia cvasigenerală, stânga şi dreapta tradiţionale nu mai există sau, cel puţin, au devenit irelevante. Alegerile din Franţa, cu căderea celor două mari partide, Partidul Socialist şi Partidul Republican, alegerea lui Donald Trump în America, un fost simpatizant democrat, acceptat cu dificultate de republicani după ce a câştigat alegerile, poate cel mai important conservator al momentului (nu neoconservator !), Brexit-ul care a anulat diferenţele între dreapta şi stânga în jurul interesului naţional – toate aceste mari evenimente au modificat radical harta politică a lumii. Li se adaugă – de fapt, au anticipat aceste schimbări majore – prezenţa puternică a lui Vladimir Putin la Kremlin, un conservator foarte asemănător cu Trump, fraţii Kaczyński (unul decedat în condiţii tragice) în Polonia şi partidul lor creştin ultraconservator, Viktor Orbán şi Fidesz-ul său în Ungaria. Modificări de trend în direcţia populismului conservator au avut loc şi în Republica Cehă, şi în Austria. Dar, probabil, situaţia politico-morală care profilează viitorul pentru mulţi este cea din Italia, unde un partid de tip anarhist, Mişcarea Cinci Stele, a preluat puterea împreună cu Liga Nordului, un partid ultrapopulist, pe care mulţi adversari îl cataloghează drept de extremă dreaptă.
În Germania, marea coaliţie CDU-CSU+SPD a reuşit să descompună şi dreapta, şi stânga, dreapta naţionalistă (AfD) este în creştere constantă, iar Angela Merkel este serios contestată până şi în sânul propriului ei partid. Spania pare definitiv neguvernabilă, iar ruptura Cataloniei poate fi urmată de alte rupturi, de cea a bascilor, de exemplu. Grecia a fost amanetată până după 2060. Grecii sunt din nou sclavi, ai creditorilor internaţionali de această dată. Ţările din Estul Europei, Polonia, Ungaria, Slovacia şi, mai de curând, şi România, îşi asumă un conservatorism nedigerabil pentru organismele de conducere ale UE.

De cealaltă parte, în Franţa, una dintre cele trei mari democraţii (împreună cu UK şi SUA), un candidat şi un partid inexistenţi cu un an înainte de alegeri au preluat puterea integrală în numele unui „progresism salvator”. La doar un an şi câteva luni de la alegeri, Emmanuel Macron este contestat cum nu a fost niciodată contestat, mai ales atât de repede, vreun preşedinte al celei de-a V-a Republici Franceze. Şi abandonat pe rând de miniştrii săi cheie, înrolaţi în partidul său progresist En Marche ! – mai întâi foarte popularul ministru al Mediului, Nicolas Hulot, fost om de televiziune, devenit celebru ca apărător al temelor ecologice, iar recent chiar mai rău, de Gérard Collomb, ministrul de Interne, numărul doi în guvern, cel care-i acordase primul mare ajutor la alegeri, fost şi viitor primar al Lyon-ului. O remaniere mai largă de guvern este deja anunţată.
În România, situaţia e şi mai stranie. Iar referendumul în desfăşurare nu face decât să adâncească faliile deja existente. Cu referendumul, apele s-au şi ales : votează DA conservatorii şi votează NU sau, mai grav, se abţin progresiştii. Se refac astfel stânga şi dreapta pe alte coordonate, paradoxal ? În nici un caz ! În ultima vreme, PSD-ul se autoprezintă ca partid conservator, deşi originea sa comunistă o cunoaşte toată lumea. Iar aşa-zisa dreaptă, azi în minoritate, se prezintă ca un partid progresist în toată regula, cu susţinerea LGBT, a minorităţilor de tot felul, a migraţiei necontrolate, a comerţului fără bariere (free trade), a dereglementărilor diverse, printre care flexibilizarea muncii, a globalizării fără limite etc. Ce e foarte greu de înţeles e că Statul Paralel în România, ca şi Deep State în America, este de partea progresiştilor.
Indiferent de rezultate, referendumul va consfinţi ruptura ireversibilă dintre cele două tendinţe, probabil cele două partide de mâine. Partidul Social Democrat îşi poate schimba chiar numele în Partidul Conservator-Social, de exemplu, iar fărâmiţata şi neputincioasa dreaptă actuală poate să se unifice glorios sub stindardul Partidului Progresist. De altfel, în SUA, democraţii se numesc liberals. La noi, ca şi în America, intelectualii publici, care nu sunt în nici un caz adevărata elită, sunt de partea liberalilor, a progresiştilor. La ora la care scriu aceste rânduri (la prânz, dumincă, 7 octombrie 2018), referendumul pentru familie se prefigurează ca un enorm, incredibil eşec al conservatorilor. Eram dintre cei care anticipau că nu se va împlini cvorumul, dar nu am crezut că nu se vor putea reuni uşor cele peste 3 milioane de voturi pentru DA care marcaseră petiţia iniţiatorilor. În toată această bătălie care schimbă lumea, elitele au un rol decisiv. Dar adevăratele elite – tehnice, ştiinţifice, medicale, educaţionale, juridice, militare, culturale – au fost marginalizate şi înlocuite de o autointitulată elită, compusă din pseudoliterari, falşi filosofi, economişti demagogici, de oameni din media înregimentaţi (destui chiar ofiţeri acoperiţi), batalioane de propagandă, propagandişti 100 %. Şi asta se întâmplă şi la noi, dar şi la Washington şi la Paris. Însă acesta e un subiect încă puţin explorat la noi, chiar ocultat de „analiştii” care s-au lăsat înşelaţi de falsa elită, pe care au exaltat-o dar si atacat-o până la ameţeală, fără să-i identifice adevărata natură. Se aşteaptă în general prea mult de la elite, cu atât mai mult cu cât ale noastre nu sunt decât false elite, care ocupă impostor un loc ce nu i se cuvine propagandei.
Cu referendumul pentru familie, pare că a fost supus la vot chiar Bunul Dumnezeu. În multe dintre satele româneşti, lucrurile sunt simple şi clare : votezi cu Dumnezeu sau votezi cu Dracul… Începând din 8 octombrie, vor curge analizele şi, poate, clarificările pe marginea rezultatului de la vot, care poate fi o mare surpriză.