Denisa Toma

În ianuarie 2006, în București fiind cu treburi, am intrat în fosta Librărie NOI  de la Sala Dalles, mi-am cumpărat o carte și nu mi-au mai ajuns banii și pentru Toate povestirile lui Oscar Wilde în traducerea lui Andrei Bantaș, apărute la Editura Compania într-o ediție elegantă.  Am rămas cu gândul la carte și, ajunsă acasă, am scris un mail editurii și am primit imediat confirmarea că volumul va pleca spre mine, mesaj semnat Adina Kenereș.  A și sosit cartea, am cerut apoi cartea despre Nadar și tot Adina Kenereș, de astă dată pe larg, mi-a răspuns și mi-a descris în câteva tușe personalitatea acestui prieten al impresioniștilor, fotograful Nadar. A urmat apoi o emisiune la Radio România Cultural care mi-a atras atenția: o invitată vorbea frumos, sigur că era limba română, dar o limbă bogată, fără nici o urmă de expresii șablon, o limbă firească al cărei mesaj se oprea direct în inima ascultătorului. „Invitata noastră a fost scriitoarea Adina Kenereș, directoarea Editurii Compania” am auzit în încheierea emisiunii. Am pus mâna pe tastatură și i-am scris, i-am spus ce mare plăcere mi-a făcut felul absolut unic în care a vorbit. Sigur că mi-a răspuns și, din acel moment, a început între noi o corespondență aproape zilnică, crescută frumos, asemenea cozonacului din minunata carte a Adinei Kenereș, „Cozonac. Transilvania”, superbă lecție de patriotism adevărat, nefardat.

Pe măsură ce ne scriam, mi s-a dezvăluit ceea ce se numește „o lumină de om”: de o cultură aproape incredibilă, scriindu-mi cu aceeași pricepere și despre istoria lumii, și despre clarobscurul lui Caravaggio, și despre lecțiile Mariei Callas de la Școala Juillard, și despre arta pianului la Valentina Lisitsa, și despre Paris, și despre bunica ei, și despre Faulkner, pentru care spunea „am adorație” și încerca să mi-l facă accesibil, și despre peisajul literar românesc, francez și înșiruirea poate continua mult.

Vreme de 16 ani, ne-am văzut de puține ori, dar de fiecare dată părea că ne despărțisem cu o zi înainte.

A fost oaspetele nostru, la Simeria, de două ori, împreună cu poetul Petru Romoșan și delicata lor fiică, Marguerite. Au fost ceasuri de neuitat, părera că suntem o familie mare.

Când, în drumurile mele la București, o vizitam la editură, erau doar câteva minute de taifas la o cafea și la o „cioco” pe care o împărțea cu mine, plină de căldură, de simpatie și extrem de pasionată de ceea ce făcea. Mereu cu foi în față, mereu corectând, nu lăsa nici un cuvânt la voia întâmplării și cărțile Editurii Compania sunt exemplu de perfecțiune. Aici s-au publicat cărți de referință, scrise de autori cu mare greutate, de la Dinu C. Giurescu la Mircea Malița, de la Adrian Severin la Mircea Vulcănescu, de la Dorin Liviu Bîtfoi la Dan Berindei și atâția alții. Am învățat multe, foarte multe de la ea, în primul rând exigența în redactarea unui text, respectul pentru limba română pe care o stăpânea admirabil.

Adina Keneres avea vocația prieteniei și, datorită ei, am înțeles că a fi prieten nu înseamnă să pălăvrăgești „la podișcă” despre câte în lună și în stele, de obicei despre alții. Am înțeles că prietenia e un lucru sfânt, că nu contează distanța care separă „actanții”, ci sentimentul de respect și cel de prețuire, că atunci când un prieten îți încredințează niște vorbe, tu trebuie să le păstrezi doar pentru tine, ca pe un lucru de valoare.

Nu este, nici pe departe cronica întreagă a acestei excepționale și foarte calde prietenii epistolare, am scris atât cât mi-a permis sufletul golit prin plecare atât de neașteptată și de crudă a Adinei Kenereș.

Cu  mulți ani în urmă, după o vizită cu familia la noi, într-o vară, când ne-am despărțit, după ce s-au așezat în mașină, ea a pus o casetă și a pornit mașina. Scosese mâna stângă pe geam,  a dat la maxim muzica și, în timp ce flutura mâna a rămas bun până ce mașina s-a făcut nevăzută, se auzea limpede vocea Mariei Callas cu al ei unic „Perche, perche Signore, perche me ne rimuneri cosi?”  Și acum întreb și tot întreb: de ce ai plecat, Adina Kenereș?