Petru Romoșan

O bună parte a opiniei publice din Europa (şi din România) se uită la războiul din Ucraina ca la un meci de fotbal. Unii ţin cu ruşii, cei mai mulţi ţin cu ucrainenii (plus cu americanii şi cu europenii). Odată intraţi pe un făgaş, nu-i mai poţi întoarce din ale lor, încep să-şi iubească propriile opţiuni, fanatizarea e gata. Totul poate fi „consumat”. Chiar şi un război groaznic, urmărit la televizor din fotoliu, dar mai ales pe Internet.

Cei mai fanatici sunt trollii, micii şi marii „comentatori” de pe gazete, site-uri, bloguri, reţele sociale. În general, nu le place nimic, nu poţi să-i mulţumeşti nicicum. Nu eşti la înalţimea lor galactică şi, mai ales, anonimă. Înjură ca la uşa cortului sau practică o vulgaritate deplorabilă. După putirinţe, mă rog.

În România, „putiniştii”, „rusofilii”, „moscoviţii” sunt mult mai rari decât în Europa Occidentală. Lunga ocupaţie sovietică începută în 1944 îşi spune şi azi cuvântul. Nici cei care gândesc cu capul lor şi nu iau de bună propaganda oficială, foarte schematică, simplistă rău, nu sunt bine văzuţi, devin foarte repede suspecţi.

Dar pentru „spectatorii” români lucrurile s-au încurcat şi mai tare foarte recent, odată cu evenimentele din Transnistria (Republica Moldova) şi cu apropierea conflictului de graniţele noastre. Cei cu eventuale simpatii pentru ruşi au fost prinşi pe picior greşit pentru că, vrând-nevrând, prin Republica Moldova, România intră în conflict frontal cu Rusia. Dacă Rusia ocupă Republica Moldova, e ca şi cum ar ocupa România. Vechea durere a reîntregirii ţării a revenit brutal în actualitate. Dar şi vechile discursuri, judecăţi, colecţii de argumente sofistice inventate de URSS şi de Rusia şi livrate de-a gata basarabenilor şi românilor.

E vorba despre independenţa Republicii Moldova (faţă de România şi atât…), despre dorinţa basarabenilor de a se uni cu România, despre referendum, sondaje, procente. Din 1990 se ignoră controlat, dirijat faptul că Basarabia a fost anexată pur şi simplu de URSS. Fără vreun referendum. Fără ca populaţia să fie întrebată. Fără sondaje. Dacă va fi război în Republica Moldova, lucrurile se pot rezolva la fel, dar de data aceasta în sens invers. Pentru că România are azi susţinerea marilor puteri vestice, a SUA, a Marii Britanii, a Franţei, a Poloniei. Iar aceste puteri nu mai recunosc azi Rusia. S-a văzut asta odată cu valurile de sancţiuni economice şi de toate felurile.

În 1992, Rusia a ocupat din nou Transnistria (tocmai în acest scop fusese inventată cândva) şi a transformat-o într-o mare garnizoană în aer liber, cu locuitori şi un imens depozit de arme şi muniţii. O „autostradă” rapidă pentru trupele sale în drum spre Europa de Sud, spre Marea Mediterană. Iar Republica Moldova a fost „agăţată” de aceeaşi Rusie şi obligată la „neutralitate”. O neutralitate total dependentă de Rusia.

Războiul din Ucraina se poate extinde în Transnistria, cu consecinţe previzibile pentru Republica Moldova. Dar, în fereastra de oportunitate care se deschide, Basarabia, teritoriile româneşti de peste Prut îşi pot regăsi destinul lor european. Cel mai probabil, alături de România.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

„Rusia intenţionează să atace Republica Moldova pentru a deschide un nou front împotriva Ucrainei, scrie The Times, care citează surse din cadrul serviciilor secrete ucrainene” (Mihai Voican – „The Times : Rusia ar fi decis să atace Republica Moldova”, money.ro, 2.05.2022). „Credem că Kremlinul a luat decizia de a ataca Republica Moldova. Soarta Moldovei este crucială. Dacă ruşii reuşesc să preia controlul asupra ţării, noi (Ucraina – n.red.) vom deveni mai vulnerabili din punct de vedere militar – va fi o ameninţare la adresa integrităţii Ucrainei”, au spus sursele The Times” (idem). „Autorii articolului din The Times precizează că nu au putut confirma aceste date din surse independente” (idem).

Vă amintiţi cum, în februarie a.c., preşedintele american Joe Biden anunţa aproape zilnic că Rusia va ataca Ucraina ? Toată lumea se întreba ce surse au Joe Biden şi administraţia prezidenţială americană în interiorul Kremlinului. Ulterior, s-a aflat cu certitudine că Ucraina pregătea pentru începutul lunii martie (mai exact, pentru 8 martie) un atac asupra Donbasului. Ucraina avea 60-80 000 de militari în aşteptare în Donbas. Deşi avea masate trupe la graniţa cu Ucraina (peste 150 000 de soldaţi), Rusia nu era pregătită să atace Ucraina. Dar conducătorii ruşi şi Vladimir Putin s-au văzut constrânşi să ia decizii precipitate, să recunoască la 22 februarie cele două republici autoproclamate independente (Doneţk şi Lugansk) şi să invadeze Ucraina în 24 februarie 2022.

Putem presupune că lucrurile se repetă, dar, de această dată, Occidentul va muta primul. După alte surse, mult mai credibile decât mainstream-ul The Times (vezi „Războiul din Ucraina se apropie de România”, bursa.ro, 30.04.2022), trupe polono-româno-ucraineano-moldovene se pregătesc să atace Transnistria, autoproclamata republică independentă sovieto-rusă (adăpostind cel mai mare depozit de arme şi muniţii din Europa al URSS şi al Federaţiei Ruse, de interes pentru Ucraina azi, în plin război). În acelaşi timp, Polonia se pregăteşte să trimită trupe de menţinere a păcii în Ucraina de Vest, străvechi pământ polonez. La fel ca în 22-24 februarie, este foarte probabil să asistăm la evenimente majore în Republica Moldova şi în Transnistria.

Este, de altfel, de mirare că strategii americani şi britanici, care conduc NATO, nu au înţeles până acum că burta moale a Rusiei ar fi în egală măsură (cu Ucraina şi Marea Neagră) şi Republica Moldova. E greu de înţeles de ce SUA, Marea Britanie şi NATO nu susţin încă tranşant reunificarea Republicii Moldova cu România. Republica Moldova ar deveni astfel şi membră NATO, şi membră UE, iar frontiera Occidentului s-ar stabili solid mult mai la est, la Gurile Dunării. Pe ce temeiuri istorice pretinde Rusia, în diferite hărţi cu Novorusia pe care le distribuie generos, că Bugeacul românesc (azi în Ucraina) şi portul liber Odesa ar trebui să fie sub controlul Rusiei ? Şi pe ce temei de drept internaţional justifică Rusia prezenţa celor 1 500-2 000 de militari ruşi în Transnistria ca „forţe de menţinere a păcii” ? E evident că Transnistria ar trebui să se întoarcă la Ucraina (sau la Polonia într-un final ?), cu excepţia raionului Dubăsari şi a Tighinei, ţinuturi româneşti. Cu tot parteneriatul „occidental” în care se găsesc azi România şi Ucraina, Bucovina de Nord şi Transcarpatia (Maramureşul istoric) sunt provincii româneşti, locuite cândva, respectiv chiar azi (Maramureşul istoric) majoritar de români.

Războiul din Ucraina promite să intre într-o nouă fază, cu durată greu de estimat. Cei care credeau că acest război (al Rusiei împotriva Ucrainei) va fi unul foarte scurt au deja toate şansele să fie dezamăgiţi. Susţinerea financiară şi militară anunţată de SUA şi de aliaţii săi pentru Ucraina, colosală, va încurca toate calculele.

România, ca şi Polonia, devine un punct fierbinte pe harta Europei. Se joacă o partidă mare în partea noastră de lume, cu toate riscurile inerente. Nu câştigi niciodată ceva care contează fără să-ţi asumi riscuri reale.

Să reamintim că Transnistria (cu un teritoriu de 4 163 km2, o fâşie îngustă care coboară de la nord la sud pe malul stâng al Nistrului) are aproximativ 500 000 de locuitori, dintre care 31,9 % sunt de limbă maternă română, 30,4 % de limbă maternă rusă şi 28,8 % de limbă maternă ucraineană. Mai există minorităţi poloneze, bulgare şi armene, mai ales la Tiraspol. Este Transnistria o provincie românească, ucraineană sau rusească ? Cine ştie răspunsul corect ?

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Apar tot mai multe semnale serioase că se mai deschide un front în Ucraina (după Donbas în est, Mariupol în sud, la Marea de Azov, Harkov în nord-est etc.). Este vorba de Transnistria, regiunea separatistă de dincolo de Nistru pe care Rusia a smuls-o Basarabiei româneşti (Republica Moldova) în 1991-1992. Transnistria îi fusese atribuită arbitrar (şi cu intenţii strategice cu bătaie lungă) RSS Moldovenească în 1944, probabil în schimbul Bugeacului şi Hotinului, ţinuturi româneşti, atribuite tot arbitrar RSS Ucraina, şi nu României sau RSS Moldovenească. Doar raionul Dubăsari şi oraşul-cetate Bender/Tighina erau vechi teritorii româneşti. Tighina a fost detaşată de vechiul său raion de „autorităţile” transnistrene. Guvernul ilegitim transnistrean (susţinut politic, economic şi militar de ruşi) controlează un teritoriu de 4 163 km2 pe malul stâng al Nistrului.

Serghei Lavrov (din 2004 ministru de Externe), Talleyrand-ul sau mai degrabă Andrei Gromîko-ul (28 de ani ministru de Externe al URSS) Federaţiei Ruse de azi, s-a arătat îngrijorat de soarta Republicii Moldova : „Ei (moldovenii – n.n.) trebuie să se îngrijoreze de viitorul lor, deoarece sunt târâţi în NATO. Şi nu cred că acest lucru ar contribui la securitatea Republicii Moldova” (Florin Puşcaş – „Lavrov ameninţă Republica Moldova…”, ştiripesurse.ro, 30.04.2022). Dimpotrivă, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, declara cu patru zile înainte, după exploziile din Transnistria de luni şi marţi (25 şi 26 aprilie) că „ştirile care vin de acolo (din Transnistria – n.n.) sunt îngrijorătoare”. Adică îngrijorătoare pentru Moscova.

„La 25 aprilie, clădirea Ministerului Securităţii Naţionale din Tiraspol a fost vizată de tiruri de rachete antitanc. Un alt atac s-a dat împotriva cazarmei unei unităţi militare din satul Parcani.

În 26 aprilie, alte două explozii au zguduit releul radio din satul Maiac, distrugând cele două antene majore ale republicii, cele care transmiteau posturile de radio ruseşti.

În noaptea de 26 spre 27 aprilie, mai multe drone venind dinspre Ucraina au fost văzute pe cerul Transnistriei deasupra satului Colbasna din regiunea Rîbniţa (regiunea Rîbniţa e locuită în majoritate de ucraineni – n.n.)” (Erwan Castel – „La carte moldave dans la manche de l’Oncle Sam”, alawata-rebellion.blogspot.com, 27.04.2022). Autoproclamata Transnistrie se întinde pe teritoriile ucrainene ale Podoliei şi Edisanului (anterior stăpânite de Polonia), cu excepţia raionului Dubăsari şi a oraşului-cetate Bender/Tighina.

Acelaşi Erwan Castel, reporter de război francez (breton), ataşat de mai mulţi ani pe lângă autorităţile din Republica Doneţk, ne livrează propria analiză a situaţiei din Transnistria : „Dacă e evident interesul ucraineano-atlantiştilor de a deschide un al doilea front luând în stăpânire zăvorul transnistrean, forţele moldoveneşti, în schimb, nu sunt suficiente pentru a reuşi s-o facă, fie şi cu ajutorul militarilor ucraineni, ajutor inevitabil redus din pricina priorităţii date frontului de la Nikolaiev şi apărării litoralului Odesei.

Astăzi, în Transnistria se găsesc cca 1 500 de soldaţi ruşi şi 7 500 de soldaţi transnistreni (plus militari de rezervă). În Moldova sunt 5 200 de militari, iar în România sunt 70 000. Dar, cu certitudine, forţele militare poloneze, mai bine echipate şi antrenate, dar şi cele mai motivate pentru a se angaja în luptă împotriva ruşilor, ar fi vârful de lance în operaţiunile militare împotriva Tiraspolului.

Am putea deci să ne imaginăm cu uşurinţă angajarea unui corp armat polono-româno-moldovenesc care, la cererea guvernului de la Chişinău, ar interveni pentru a „pacifica” o situaţie haotică din Transnistria şi s-ar coordona, de exemplu, cu atacurile efectuate în est de către forţele speciale şi de artilerie ucrainene” (idem).

Bretonul Erwan Castel citează comentariul lui Alexei Arestovici, consilierul preşedintelui ucrainean Zelenski, despre situaţia din Transnistria : „Moldova ar trebui să se întoarcă spre Ucraina şi spre România pentru a obţine ajutor din cauza agravării situaţiei în Transnistria. Dacă Moldova se întoarce spre Ucraina, noi vom putea prelua controlul Transnistriei. Forţele armate ucrainene sunt destul de puternice pentru asta.”

Iată şi concluzia articolului lui Castel : „Oricum ar fi, dacă s-ar intra pe un asemenea scenariu, cu sau fără confruntare între ruşi şi polono-româno-moldoveni, el ar constitui, prin încălcarea teritoriului moldovenesc, depăşirea radicală a liniei roşii care desparte dimensiunea regională de cea mondială a conflictului, linie care e deja călcată în picioare de ajutoarele militare occidentale. Iar asta este exact ceea ce par să-şi dorească „uliii” de la Washington (Anthony Blinken şi Lloyd Austin – n.n.) veniţi la Kiev în 24 aprilie 2022” (idem).

Fâşia Transnistria înseamnă pentru Rusia şi cel mai mare depozit de arme din Europa, dar şi drumul rapid al armatelor sovietice/ruseşti spre Europa de Sud. Ca şi Kaliningradul (Königsberg-ul lui Immanuel Kant), care este o bază de susţinere a armatei sovietice/ruse spre Europa de Nord.

MAE al Bulgariei le-a recomandat cetăţenilor săi să părăsească Republica Moldova prin toate mijloacele. În acelaşi timp, Franţa şi Germania şi-au reafirmat susţinerea pentru Republica Moldova într-un eventual conflict cu Rusia. La fel şi Statele Unite.

Unirea Basarabiei cu România pare foarte apropiată, dar şi riscurile implicării României şi Poloniei, amândouă ţări NATO, într-un război cu Rusia sunt la fel de evidente. Site-ul Le Courrier des stratèges aduce azi informaţii suplimentare : „O gigantică presiune se exercită asupra parlamentarilor moldoveni pentru ca ei să accepte să lase să treacă trupe româneşti spre Transnistria. În timp ce românii şi moldovenii sunt supuşi şantajului de către Washington pentru a lua în calcul o operaţiune împotriva Transnistriei iar liderii polonezi visează să anexeze Galiţia orientală, Belarusul îşi deplasează câteva trupe la graniţa cu Polonia” (courrier-strateges, „Guerre d’Ukraine. Jour 65...”, lecourrierdesstrateges.fr, 30.04.2022).

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Cum aurul a irumpt brutal pe prima scenă a actualităţii economice după crizele Covidului şi ale vaccinurilor, după invazia rusă din Ucraina declanşată la 24 februarie 2022 şi, mai ales, după cererea lui Vladimir Putin de a i se plăti Rusiei gazul în ruble (rubla sprijinită pe aur), merită să ne informăm îndeaproape şi la zi despre „banii poporului de milenii, aurul” (dixit Alasdair Macleod, site-ul Goldmoney). Nu e deloc exclus ca în timpul următor aurul să devină, cel puţin pentru o vreme, moneda de referinţă în schimburile internaţionale, dar şi în afacerile interne ale ţărilor.

În 2012, rezervele de aur ale băncilor centrale din întreaga lume erau estimate la 30 000 t, adică 20 % din stocul de aur cunoscut al planetei. În iunie 2021, rezervele oficiale ale băncilor centrale erau estimate la aproximativ 35 000 t. Astfel, Zona Euro ar deţine 10 776 t, SUA 8 133,5 t, Germania 3 359,1 t, FMI 2 814 t, Italia 2 451,8 t, Franţa 2 436,4 t, Rusia 2 298,5 t, China 1 948,3 t, Eleveţia 1 040 t, BCE 504,8 t etc.

România se găseşte în lista principală de aproape 40 de state care deţin peste 100 t, cu 103,6 t. Comparabile cu România sunt Coreea de Sud, cu 104,5 t, Grecia 114 t, Mexic 119,9 t, Africa de Sud 125,4 t, Suedia 125,7 t, Brazilia 129,7 t. Surprinzător e faptul că Marea Britanie nu deţine decât 310,3 t, nu mult mai mult decât Spania (281,6 t), iar BCE şi BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) posedă doar 504,8 t şi, respectiv, 102 t (vezi Réserve d’or, Wikipedia).

Într-un lung articol, publicat încă din 2020, Alasdair Macleod, unul dintre principalii experţi mondiali în aur, scria despre piaţa aurului fizic : „În ultimii ani, cererea de aur fizic a fost foarte mare. Până azi, cumpărătorii chinezi şi indieni din sectorul privat au acumulat, respectiv, cca 17 000 t, pe baza livrărilor către seifurile lui Shanghai Gold Exchange, şi cca 24 000 t, după declaraţiile directorului de la WGC Somasundaram PR, citat de varianta indiană a lui Financial Express din luna mai [2019 – n.n.].

Se crede, în general, că o creştere a preţului aurului va descuraja cererea viitoare din aceleaşi surse, în majoritate ele fiind clasate ca simple bijuterii. Dar aceasta este viziunea occidentală, bazată pe credinţa că devizele guvernamentale au o valoare obiectivă, iar aurul are o valoare subiectivă. Această viziune ignoră însă faptul că pentru asiatici aurul e cel care are o valoare obiectivă. În Asia, bijuteriile de aur sunt achiziţionate ca rezervă de valoare pentru a evita deprecierea monedei guvernamentale şi tezaurizate ca element central de acumulare a bogăţiei unei familii pe termen lung. Prin urmare, nu e sigur că preţurile mai mari vor compromite cererea asiatică. Într-adevăr, cererea nu s-a modificat în India odată cu preţul care a crescut de la 300 de rupii uncia la mai mult de 100 000 de rupii astăzi, după eşecul lui London Gold Pool, şi aceasta în ciuda măsurilor disuasive ale guvernului şi chiar în pofida interdicţiei de a cumpăra aur. Mai mult, din 2008 încoace, băncile centrale au acumulat peste 4 400 t, ducând astfel rezervele lor oficiale la 34 500 t. Băncile centrale cele mai active pe piaţa aurului sunt cele asiatice şi, din ce în ce mai mult, cele din Europa de Est şi Europa Centrală. Există două motive pentru această evoluţie. E vorba mai întâi de un element geopolitic, Rusia înlocuind dolarii din rezervele sale cu aur şi China preluând deliberat controlul pieţelor mondiale ale livrării de aur fizic. În al doilea rând, europenii se tem că rolul dolarului ca monedă de rezervă e compromis sau nu mai e adaptat la o lume care se schimbă. De altfel, creşterea puterii celor doi hegemoni ai Asiei, China şi India, continuă să împingă mai bine de două treimi din populaţia mondială dinspre dolar spre aur” („Gold’s Outlook for 2020”, goldmoney.com, 2.01.2020).

În articolul său, Macleod aduce şi alte precizări : „Goldmoney estimează că există aproximativ 180 000 t de aur extras în lume, din care o mare parte nu poate fi clasat ca monetar – „monetar” nu în sensul definit prin declaraţiile statistice ale vămilor –, ci în sens larg, în aşa fel încât să cuprindă toate lingourile, monedele şi bijuteriile de aur pur acumulate în vederea beneficiilor lor pe termen lung, pentru zile albe şi negre. Producţia minieră anuală adaugă între 3 000 şi 3 500 t, ceea ce face ca raportul între stoc şi producţia sa anuală să fie mai mare de 50. Altfel spus, creşterea anuală a cantităţii de aur e comparabilă cu creşterea populaţiei mondiale, ceea ce-i conferă aurului o mare stabilitate ca monedă de schimb” (Idem).

Neaşteptata pretenţie a guvernului rus de a-i fi achitat gazul în ruble (sau în aur) scoate la suprafaţă o altă problemă, ignorată sau doar marginalizată. Aurul ţărilor din NATO se găseşte în cea mai mare parte depozitat la Londra, la Bank of England, sau la New York, la Federal Reserve. Cel puţin teoreitc. Pentru că acest aur nu a mai fost auditat şi confirmat de foarte mult timp. Şi nimeni nu poate azi garanta că el mai există fizic : „Noile exigenţe ale Rusiei, care cere de-acum plata în ruble sau în aur pentru bunurile sau serviciile ei, vor declanşa negreşit un război major al aurului între Regatul Unit şi UE, care va duce, fără îndoială, la prima confruntare frontală în sânul NATO. După al doilea război mondial, ideea era să fie păstrate lingourile de aur ale Europei în siguranţă, ca măsură de precauţie, departe de fosta Uniune Sovietică a lui Iosif Stalin. În urmă cu câteva decenii, statele care au devenit membre ale UE şi-au depus astfel cea mai mare parte din aurul lor sub paza lui Bank of England, la Londra. Acum, Regatul Unit îşi va permite să utilizeze ca arme aprobarea cererilor de repatriere a aurului UE şi alte subiecte legate de aur, şi va folosi acest instrument de negociere foarte convingător pentru a reglementa probleme de primă importanţă încă neclarificate legate de Brexit. Astfel : 1. Whitehall [sediul guvernului britanic – n.n.] va putea să amâne la nesfârşit livrarea aurului către UE în condiţiile în care temele disputate în materie de Brexit nu sunt soluţionate în favoarea Regatului Unit ; 2. Sau, pur şi simplu, Bank of England nu va înapoia niciodată acest aur ţărilor din UE, aur despre care se crede că ar fi fost păstrat în ultimele decenii, pentru că ar fi putut şi să fie parţial sau total vândut, împrumutat sau gajat […] – fostul prim-ministru James Gordon Brown cunoaşte prea bine acest subiect.

Dacă examinăm precedentele din istorie, ostilităţile vor izbucni imediat ce statele-membre UE vor cere, cu titlu individual sau colectiv, fiind în dreptul lor, un audit detaliat perfect independent şi efectuat după cele mai bune norme în vigoare al aurului UE care se presupune că se află sub „paza” lui Bank of England” (Jorge Vilches – „La guerre interne de l’OTAN pour l’or…”, lesakerfrancophone.fr, 3.04.2022).

În timpul următor e de presupus că se poate declanşa şi scandalul aurului-hârtie negociat de COMEX (principala piaţă a contractelor la termen şi a opţiunilor pentru comerţul cu metale precum aurul, argintul, cuprul si aluminiul), aur care, la rândul său, nu există fizic, iar achiziţiile au crescut exponenţial în ultimul timp. Aurul-hârtie poate fi totuşi recuperat în bani-hârtie, dar aceştia nu încetează să se devalorizeze.

E cunoscută şi experienţa dureroasă a Germaniei, care nu a reuşit să-şi recupereze, la capătul a cinci ani, aurul său stocat la Londra şi la New York (cu excepţia a 300 t repatriate în 2017 de la New York). Şi-a recuperat, în schimb, integral aurul depozitat la Banca Franţei (374 t, adică 11 % din rezervele sale). Abia în 2017, Germania a reuşit să-şi atingă primul obiectiv : 50 % din rezervele sale de aur se găsesc depozitate la Bundesbank (Buba), faţă de 13 % în 2013, anul în care ceruse repatrierea rezervelor sale. Azi, 1 710 t de aur german se află la Frankfurt, la Buba, 1 236 t la New York (36,6 %) şi 432 t la Londra (12,8 %). Rezervele de aur ale Germaniei erau estimate în 2017 pe poziţia a doua din lume, după cele ale SUA. Dar în ultimii ani rezervele de aur ale diferitelor puteri au evoluat foarte mult. China, Rusia, India au cumpărat masiv aur.

Franţa a reuşit să-şi repatrieze, între 2013 şi 2016, întreaga cantitate de aur depozitată la Londra, 221 t (din cele 2 436,4 t). Între 2004 şi 2009, sub impulsul lui Nicolas Sarkozy, atunci ministru al Economiei, Franţa a vândut 572 t de aur, adică 20 % din rezerve. În 2011, preţul aurului se dublase (deci, încă o idee catastrofală pentru Franţa de trecut în contul lui Sarkozy…).

În 2015, Austria deţinea 280 t de aur, din care 80 % la Londra, 17 % în Austria şi restul de 3 % în Elveţia. Banca Naţională a Austriei (OeNB) şi-a propus să ridice până în 2020 la 50 % rezervele deţinute pe propriul sol şi 20 % să fie stocate în Elveţia. Într-adevăr, în 2018, Austria a reuşit să repatrieze 90 t de la Bank of England. Astfel, în 2020, OeNB şi subsidiarele sale din Austria deţineau 140 t. 84 t de aur au rămas la Londra, iar depozitul din Elveţia a fost ridicat la 56 t. În ianuarie 2022, cantitatea de aur deţinută de Austria era neschimbată : 280 t.

În 2018, Magyar Nemzeti Bank (MNB) a cumpărat 28,4 t de aur, multiplicându-şi de 10 ori rezervele, care erau de doar 3,1 t. În martie 2021, Ungaria şi-a mărit din nou rezervele de aur, cumpărând 63 t. Astfel, rezervele Ungariei se ridică la 94,5 t şi o clasează pe vecina noastră pe locul 56 mondial al ţărilor deţinătoare de aur. România s-ar afla pe locul 36.

În 27 aprilie 2021, Camera Deputaţilor a României a respins legea prin care Liviu Dragnea, fostul lider PSD, cerea repatrierea rezervei de aur. Legea fusese iniţiată de deputaţii Liviu Dragnea şi Şerban Nicolae. „Acest demers de a repatria parte din aurul depozitat la Londra este un proiect împotriva României” (sic !) (Dan Vâlceanu, PNL). „Domnilor de la PSD, […] continuaţi cu astfel de iniţiative populiste, care nu au nici o legătură cu politica fiscală” (sic !) (Liviu-Ionuţ Moşteanu, USR).

În lunile şi în anii următori se va vorbi mult despre aur. Despre cine îl produce, cine şi cât posedă şi, mai ales, despre valoarea lui pe Bursă care, deşi azi e foarte ridicată (aproape 2 000 de dolari uncia), ar putea creşte chiar înzecit. Pentru că, dacă nu există destul aur pentru a acoperi banii de hârtie, problema se poate rezolva prin mărirea valorii unciei de aur, care ar putea ajunge, după unii experţi, până la 20 000 de dolari.

Text preluat din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

În vremuri de molimă (Covid, de exemplu), de război (Ucraina, deocamdată), de inflaţie nemaivăzută de zeci de ani, de foamete (care se anunţă peste tot, dar mai ales pentru vreo 100 de milioane de africani) şi de scumpiri galopante (mai ales la alimente şi la produse de primă necesitate – mai întâi speculă şi apoi penurie), aurul revine în forţă în prima linie a schimburilor comerciale şi a preocupărilor de masă. Adică aurul redevine ceea ce a fost atâta amar de vreme, adevărata „monedă” de referinţă. Singura monedă luată în serios de toată lumea.

Din nou, după mai bine de 50 de ani, odată cu prima mare confruntare militară din Europa de după cel de-al doilea război mondial, banii de hârtie (fiat, fiduciari) vor trebui garantaţi cu aur, gaz, petrol, metale rare şi alte materii prime, cu grâu sau cu producţie industrială reală (cazul Chinei). Enorma industrie financiară, cu băncile ei opulente şi ostentative, pare să nu se mai poată autogaranta ca până mai ieri. Dolarul e pus serios în discuţie, mai ales în lumea B. Se ştie că, pentru prima dată în istoria sa, România face parte din lumea A. Dar Ucraina face parte din lumea A sau din lumea B ? Chiar din cauza acestei întrebări avem război în Ucraina.

Semnele crizei de încredere în dolar, euro, yen, liră sterlină, franc elveţian au apărut încă de anul trecut : „Rusia şi-a sprijinit moneda mai ales pe energie, aur şi produse alimentare. A urmat astfel calea asemănătoare a Chinei. Procedând aşa, ea a compromis hegemonia dolarului, probabil, în chip fatal. Ca motor al valorii devizelor, materiile prime vor fi garanţiile care vor înlocui activele financiare. E interesant de observat forţa pesosului mexican faţă de dolar (în creştere cu 9,7 % începând din noiembrie 2021) şi cea a realului brazilian (în creştere cu 21 % într-un an). Şi chiar randul sud-african a crescut cu 11 % în ultimele cinci luni. Faptul că aceste monede, de obicei fluctuante, sunt în creştere indică realitatea că adosarea monedelor la resurse este atractivă dincolo de cazul rublei şi al renminbi-ului (yuanului)” (Alasdair Macleod – „The Commodity-currency revolution begins…”, zerohedge.com, 11.04.2022).

După 1947, în primii ani de comunsim (comunismul a fost în România o molimă, un război şi o foamete la un loc pentru aproape o jumătate de secol), mii de români au fost întemniţaţi şi mulţi au şi murit pentru că deţineau monedele de aur numite şi „cocoşei”. În 1945, 5 895 kg de aur din tezaurul Băncii Naţionale fuseseră transformate în monede identice ca dimensiuni şi greutate cu celebrii „napoleoni” pe care era reprezentat cocoşul galic, de unde numele de cocoşei. Un cocoşel de aur avea 6,55 g şi conţinea 900 la 1000 aur. Cocoşeii fuseseră concepuţi de autorităţile române de atunci ca o minimă garanţie a independenţei, autonomiei individului, o armă împotriva inflaţiei, o modalitate de a ascunde aurul de armata sovietică de ocupaţie (vezi Moneda după BNR, Wikipedia).

În ultimii ani, aurul a revenit brutal în actualitate, preţul unciei (cca 31 g) atingând şi 2 000 de dolari, iar în acest moment apar zeci de articole ale multor faimoşi experţi în monedă, în finanţe, în economie despre actualitatea şi viitorul „de aur” al aurului : Charles Gave (site-ul Institut des Libertés), Alasdair Macleod (cu site-ul Goldmoney), Alastair Crooke (fost agent MI6 şi diplomat britanic, cu site-ul english.almayadeen.net), Michael Hudson (profesor de economie), Zoltán Pozsar (inconturnabilul profet de la Crédit Suisse New York), Olivier Delamarche (site-ul Les Econoclastes), Călin Rechea (excelentul analist economic editorialist la Bursa) printre mulţi alţii.

Discuţiile în jurul aurului au luat avânt după ce Rusia a cerut plata gazului său în ruble (sprijinite pe aur) pentru „neprieteni”. Imediat s-a vorbit de „rublagaz”. Încă din 4 aprilie, Charles Gave, după ce a remarcat şi el sfârşitul lui Bretton Woods II (Richard Nixon, Arabia Saudită, petrodolarul, după 1971), a plasat aurul în centru : „În această lume nouă, ţările europene care au mult aur nu vor vrea să-l împartă cu cele care nu au, iar euro va dispărea. Există două mijloace de apărare imaginabile pentru SUA şi nici unul pentru Europa : 1. Să declanşeze al treilea război mondial, ceea ce ar fi puţin hazardat ; 2. Să-şi reevalueze masiv stocul de aur american, cel mai substanţial din lume, pentru ca datoriile sale să fie din nou, măcar parţial, acoperite prin stocul de aur local.

Ceea ce mă conduce la ultima mea întrebare : cât de mare ar trebui să fie această reevaluare ? Să vedem întâi care este raportul dintre aur şi piaţa acţiunilor – el revine mereu la o medie de 1:6. O înmulţire cu 4 ar fi suficientă, ceea ce ar duce preţul aurului la 8 000 de dolari uncia. Iar dacă mă uit la raportul dintre valoarea rezervelor de aur americane (un activ) şi valoarea rezervelor de schimb depuse la Fed în contul băncilor centrale străine (în pasivul SUA), cursul aurului va trebui înmulţit cu cca 6 pentru ca raportul să se echilibreze în jurul a 100. Asta ne-ar duce la 11 000 de dolari uncia. Să zicem că ne oprim la 10 000 de dolari, şi gata. Concluzia : cumpăraţi aur şi cumpăraţi mine de aur, care, de altfel, urcă vertiginos de când cu invazia” („Un nouveau système pour les paiements internationaux ?”, institutdeslibertes.org, 4.04.2022).

În aceste condiţii, care este situaţia aurului României ? În martie 2019, sub presiunea lui Liviu Dragnea, preşedinte atotputernic al PSD atunci, Senatul a aprobat repatrierea rezervei de aur a României de la Bank of England, Londra. Dar despre ce cantităţi de aur vorbim ? „Este în discuţie o cantitate de 61 de tone sau circa 59 % din cele 103,7 tone de aur pe care le deţine ţara noastră” (Marin Pană – „Aurul României – despre ce valoare (valori) vorbim”, cursdeguvernare.ro, 4.04.2019). Dar aurul românesc nu s-a întors de la Londra. Preşedintele Klaus Iohannis, sfătuit probabil de BNR, a retrimis legea în Parlament. Liviu Dragnea a fost arestat la 27 mai 2019, iar subiectul a fost abandonat.

Despre aurul ţărilor UE şi NATO, precum şi cel al aliaţilor lor (Japonia, Canada, Australia etc.), depozitat în mare măsură la Bank of England şi la Federal Reserve New York, faţă în faţă cu aurul deţinut de China, Rusia, India, Iran, Brazilia, Africa de Sud, Venezuela etc., merită să facem o expunere separată, cu cantităţi, mize, producţie actuală. Pentru că este vorba şi despre războiul economic mondial în curs.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Un simptom al marii crize prin care trece civilizaţia occidentală, până mai ieri centrul inconturnabil al lumii, este inversarea raportului dintre media mainstream şi altermedia. Media mainstream generalistă, deci nu neapărat şi cea specializată (cea economică, sportivă, ştiinţifică etc.), şi-a pierdut dramatic din audienţă şi din credibilitate. Cei mai buni editorialişti ai ultimilor 30-40 de ani au abandonat marile ziare, vechile şi cunoscutele posturi de televiziune pentru site-uri, bloguri, podcast-uri, posturi de radio şi TV independente, reţele sociale sau mici gazete. Şi au ales să publice cărţi.

După prezentarea fluvială a pandemiei Covid şi a scandalului interminabil al vaccinării, presa şi media au fost cotropite de războiul din Ucraina. Dar, iată, un subiect nou pare să depăşească şi „acoperirea” (cover) marii tragedii din ţara vecină. Este vorba de războiul economic deja mondial şi de marea ruptură pe care acesta o anunţă. Războiul economic mondial înseamnă mai ales sancţiunile economice aplicate Rusiei de SUA, UE şi ceilalţi aliaţi, sancţiuni care urmăresc să pedepsească Rusia pentru invazia din Ucraina. Să pedepsească şi să limiteze capacităţile economice ale Rusiei de a continua războiul fratricid şi, în general, să-i împiedice dezvoltarea şi asocierea cu alte puteri emergente, în primul rând cu China.

Bineînţeles, din cealaltă parte au venit răspunsurile Rusiei la sancţiunile euroatlantice. Şi crearea unei coaliţii informale de susţinere a Rusiei compusă din China, India, BRICS în general, dar şi Africa şi America de Sud. Adica Sudul global. Celeilalte tabere (SUA, UE şi NATO) i s-au adăugat Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.

Cu alte cuvinte, cum zic mulţi, lumea s-a rupt în două : lumea A şi lumea B. Lumea dolarului (şi a euro) şi lumea rublei, a yuanului, a rupiei, a rialului iranian etc. Rusia a pretins plata gazului său în ruble şi a stabilit preţul rublei în funcţie de aur. Rubla şi-a revenit la nivelul de dinainte de începerea razboiului. Se crede că în scurt timp Rusia va face comerţ în ruble (şi deci, în aur) şi cu petrol, grâne, îngrăşăminte chimice vitale pentru agricultură, metale rare şi indispensabile industriilor de vârf. Adică ruble pentru tot ce exportă în ţările „neprietene”. Cu ţările „prietene” va face comerţ în monedele lor sau în ruble, dar nu în dolari sau în euro. Pentru că dolarii şi euro i-au fost „îngheţaţi” de SUA şi UE în băncile occidentale. Ca şi unele proprietăţi.

Războiul din Ucraina e deocamdată circumscris la ţara limitrofă Rusiei şi vecină cu noi, dar războiul economic în curs e unul planetar. Şi care nu dă semne că se va opri prea curând. Dimpotrivă, războiul economic pare atât de bine pornit, încât el nu se poate decât agrava şi extinde. Rusia vizează distrugerea supremaţiei dolarului ca monedă de rezervă mondială, „exorbitantul privilegiu”. Arabia Saudită, care se află la originea petrodolarului, a anunţat că-i vinde petrol Chinei în yuani, curată blasfemie ! Richard Nixon a fost cel care a negociat, în 1971, petrodolarul cu Arabia Saudită în schimbul protecţiei militare acordată de SUA. La rândul ei, Rusia va vinde petrol Indiei în rupii. Vâlvătaia s-a extins.

Mulţi se tem de un eventual atac al Rusiei la unele ţări NATO prea cooperante cu Ucraina (Polonia, ţările baltice, insula suedeză Gotland etc.), şi deci la un conflict care va opune Rusia NATO, adică direct SUA, cu riscul nuclear la orizont. Nimeni nu ştie azi până unde se poate întinde conflictul „lumilor”, lumea A şi lumea B. China poate oricând încerca să recupereze Taiwanul, pe care îl consideră parte inalienabilă a Imperiului de Mijloc. Războiul se poate translata din Europa în Asia-Pacific. „Capcana lui Tucidide” a fost des evocată în ultimii ani. Vom asista, într-adevăr, la o confruntare între o putere în declin (Occidentul) şi o putere în ascensiune (China) ? Încă nu ştim cu certitudine. Presa şi media occidentale, atât altermedia, cât şi mainstream (atunci când nu face doar propagandă de război), urmăresc zi de zi războiul din Ucraina, dar şi, mai nou, foarte insistent războiul economic mondial în curs, care nu e decât la început şi care a luat şi va mai lua forme surprinzătoare, stupefiante adesea.

Inflaţia atinge în Europa occidentală cote nemaivăzute de zeci de ani. Economistul Michael Hudson (profesor la Universitatea Missouri-Kansas City, autor, printre altele, al cărţii Super Imperialism : The Economic Strategy of American Empire), într-o proiecţie catastrofistă şi fantasmatică, descrie posibilitatea ca dolarul, căutându-şi salvarea, să devoreze euro : „Aş putea să fac o modestă propunere (aluzie la un pamflet cunoscut al lui Jonathan Swift, „A Modest Proposal” – n.n.). Acum că Europa a încetat practic să fie un „stat” independent politic, ea începe să semene mai mult cu Panama şi cu Liberia – adică nişte centre bancare offshore sub „pavilion de complezenţă”, care nu sunt adevărate „state”, căci nu emit monedă proprie, ci folosesc dolarul american. Dacă Zona Euro a fost creată cu cătuşe monetare limitându-i capacitatea de a crea bani pe care să-i cheltuiască în economie peste limita de 3 % din PIB, de ce n-ar azvârli prosopul financiar, adoptând dolarul american, ca Ecuadorul, Somalia şi Insulele Turks şi Caicos ? Asta le-ar da investitorilor străini o asigurare împotriva deprecierii monedei în comerţul lor crescând cu Europa şi în finanţarea exporturilor. Pentru Europa, alternativa este explozia costului în dolari a datoriei sale externe contractată pentru a-şi finanţa deficitul comercial crescând cu Statele Unite pentru petrol, arme şi hrană. Costul în euro va fi cu atât mai mare cu cât moneda scade faţă de dolar. Ratele dobânzilor vor creşte, astfel vor încetini investiţiile şi Europa va fi şi mai dependentă de importuri. Zona Euro se va transforma într-o zonă economică moartă. Pentru Statele Unite, e vorba de hegemonia dolarului pe steroizi – cel puţin faţă de Europa. Continentul va deveni o versiune un pic mai mare a lui Puerto Rico” („The dollar devours the euro”, unz.com, 7.04.2022).

Zoltán Pozsar, 43 de ani, maghiar cu studii la Pécs, Londra, Seul, în Suedia şi la Washington, trecut prin marile instituţii financiare americane şi astăzi directorul global al strategiei pentru dobânzile pe termen scurt la banca Crédit Suisse, la New York, a devenit profetul economiei de mâine, poreclit „Repo Oracle”. Pozsar spune, după credit-suisse.com, că această criză nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut de când preşedintele Nixon a decuplat dolarul de aur în 1971. Când criza se va termina, dolarul american ar trebui să fie mult mai slab : „Suntem martorii naşterii lui Bretton Woods III – o nouă ordine (monetară) mondială, centrată pe monedele bazate pe mărfuri în Est, care probabil vor slăbi sistemul eurodolar şi vor contribui la creşterea forţelor inflaţioniste în Vest” („Zoltan Pozsar : „We are witnessing the birth of a new world monetary order”, credit-suisse.com, 21.03.2022).

Printre multe întrebări pe care ţi le poţi pune e şi aceea despre finanţarea unei călătorii din lumea A în lumea B sau invers. În ce monedă vei plăti ? Poate în cocoşei de aur ?

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Prima parte a războiului din Ucraina pare să se fi încheiat. Rusia ar fi obţinut, printr-un război de poziţii, de false poziţionări, de fapt, de ocupare extinsă a terenului de interes pentru ea, tot ce şi-a propus. Ruşii aveau nevoie să ocupe Mariupolul, care le face legătura cu Crimeea. Oraşul-port e devastat, dar ruşii l-ar controla aproape integral. Batalionul Azov a fost izolat în zona portului şi în clădirile fostei uzine Azovstal, în buncărele subterane. Foarte probabil, fosta uzină va fi distrusă complet şi cu lovituri de la distanţă. Al 501-lea batalion de marină al armatei ucrainene s-ar fi predat la Mariupol.

Două elicoptere din trei care încercau să exfiltreze ofiţeri superiori ai batalionului neonazist, împreună cu consilieri şi instructorii lor militari occidentali, au fost doborâte : unul în mare, iar din al doilea au fost recuperaţi doi militari (din 17 ; 15 au murit) care au trecut imediat la declaraţii. Un al treilea elicopter a reuşit să se salveze întorcându-se la bază. După unele surse, răzbunarea occidentală pentru acest eşec a fost atacul asupra unui depozit de combustibil din teritoriul rus, la Belgorod. Mariupolul a intrat sub administraţia separatiştilor din Donbas, cu un nou primar, numit de noii stăpâni.

În legătură cu acuzaţiile de masacru, de genocid din Bucha (Bucea), actualul ministru de Finanţe israelian, celebrul politician naţionalist Avigdor Liberman (născut la Chişinău în 1958), a declarat la postul de radio al armatei : „Acestea sunt imagini dificile, iar noi toţi condamnăm crimele de război. În acelaşi timp, acestea sunt acuzaţii reciproce. Rusia a cerut convocarea Consiliului de Securitate al ONU… Rusia acuză Ucraina şi Ucraina acuză Rusia. Noi condamnăm, dar ce trebuie cu adevărat să înţelegem e că e vorba de un război sângeros” („Liberman refuses to condemn Russia over Bucha, citing „mutual accusations”, timesofisrael.com, 4.04.2022 ; Florin Puşcaş, „Acuzaţiile de genocid lângă Kiev…”, ştiripesurse.ro, 4.04.2022).

Iată şi un comentariu francez : „Despre episodul de la Bucha, trimitem la cele două articole publicate în dimineaţa zilei de 4 aprilie de Éric Verhaeghe (pe site-ul Le Courrier des stratèges – n.n.). Nu putem decât să recomandăm cea mai mare prudenţă înainte de a formula o judecată. Aşa cum subliniază foarte bine Verhaeghe : 1. există un număr limitat de imagini video, iar ele provin numai de la ucraineni ; 2. au trecut câteva zile între plecarea trupelor ruse din acea parte de Bucha pe care o controlau şi descoperirea cadavrelor ; 3. imaginile video care vor să incrimineze Rusia sunt vehiculate mai ales de ideologi, în special ucraineni, care îi exaltă pe ucrainenii albi împotriva „ruşilor, mongolilor şi semiţilor” (sic !). […] Cum am urmărit îndeaproape acest conflict, nu excludem posibilitatea unor represalii comise de militarii şi paramilitarii ucraineni împotriva unor indivizi consideraţi colaboratori ai ruşilor, şi asta înainte de a prezenta cadavrele ca victime ale ruşilor” (courrier-strateges – „Guerre d’Ukraine – 3-4 avril 2022 – jours 39-40 – bilan de fin de journée”, lecourrierdesstrateges.fr, 5.04.2022).

Se pregăteşte acum faza a doua a invaziei, a războiului împotriva Ucrainei şi a aliaţilor săi : marea bătălie pentru Donbas. Între 60 şi 80 000 de militari ucraineni, nucleul cel mai bine antrenat al armatei ucrainene, înarmat de aliaţi cu arme recente, au fost încercuiţi de armatele ruseşti în aşa-zisul „cazan” din Donbas. Efectivele ruseşti ale invaziei declanşată în 24 februarie sunt estimate între 150 şi 200 000 de militari, răspândiţi în aproape jumătate de Ucraină, mai ales în est şi în sud, în zona litoralului Mării Negre. Armata ucraineană ar avea în jur de 600 000 de oameni. Ruşii îşi retrag trupele din prejma Kievului şi aduc trupe noi, plus armament greu pentru marea confruntare din Donbas. Ucrainenii încearcă prin diferite mijloace să străpungă blocada rusă, inclusiv prin deplasarea unor substanţiale trupe noi spre Donbas.

Se anticipează că bătălia pentru Donbas va dura mai bine de o lună. Superioritatea aeriană a ruşilor riscă să facă diferenţa. Rezultatul bătăliei va fi decisiv pentru soarta întregului război, care se poate scurta dacă vor câştiga ruşii sau se poate prelungi pe termen nedeterminat şi catastrofal pentru toată lumea dacă vor câştiga ucrainenii. Dacă vor câştiga ruşii, e foarte posibil să îşi extindă „demilitarizarea” şi „denazificarea” şi în vestul Ucrainei, până la Lvov.

Un atac împotriva Poloniei, din ce în ce mai vocală şi mai implicată în efortul de război al Ucrainei (vezi şi disponibilitatea declarată recent de a găzdui arme nucleare americane pe teritoriul său), nu e deloc de exclus, chiar dacă Polonia e membră NATO. Polonia funcţionează în ultimele luni ca un depozit de arme occidentale pentru Ucraina. În plus, în planurile anunţate de Vladimir Putin în discursurile sale, Rusia ar vrea să demonstreze că NATO nu e ceea ce se pretinde a fi, o organizaţie defensivă bazată mai ales pe punctul 5 al Tratatului, „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, deviza muschetarilor. E adevărat însă ca acest punct 5 al Tratatului nu a fost activat decât o dată, în favoarea SUA, în Afganistan.

Despre ce ar putea fi vorba ? Demonstraţia pe care Putin şi strategii săi militari ar putea-o avea în vedere e simplă. Dacă, de exemplu, Rusia ar ataca bazele, instalaţiile şi depozitele militare din estul Poloniei, iar aliaţii NATO nu ar interveni direct şi imediat în sprijinul ei, al Poloniei, aceasta ar fi o probă suficientă şi decisivă că NATO nu asigură securitatea şi protecţia membrilor săi. O asemenea demonstraţie riscantă ar putea fi făcută pe oricare dintre membrii NATO din estul Europei (Lituania, de pildă, ea însăşi foarte belicoasă). Fără arme nucleare dar, foarte probabil, folosind noile rachete hipersonice care pot lovi de la distanţă, din Marea Neagră sau de pe teritoriul Rusiei.

Nici o publicaţie serioasă nu se mai hazardează să se expună cu cifre precise privind morţii şi răniţii grav. Se estimează destul de aproximativ că Ucraina ar avea între 20 şi 30 000 de militari morţi sau grav răniţi. Pentru ruşi, estimările variază între 7 şi 10 000 de morţi sau grav răniţi. Pierderile de vieţi din rândul populaţiei civile ucrainene, enorme, nu au fost până acum contabilizate serios de nimeni. Refugiaţii sunt estimaţi, la fel de imprecis, între 4 şi 5 milioane. Pe unii îi putem întâlni în Bucureşti şi în toată România. Aviaţia (cu excepţia unor elicoptere foarte moderne) şi marina ucrainene au fost „neutralizate”, adică aproape scoase din uz. Cea mai mare parte a depozitelor de arme sau de combustibili au fost bombardate, şi deci anihilate. Dar armata ucraineană, puternic susţinută din Occident, prin Polonia mai ales, continuă să lupte şi e în continuare capabilă să le producă mari pierderi ruşilor. Distrugerile economice în general, industriale în special, dar şi cele care afectează producţia agricolă a acestui an, probabil şi pe cea a anilor următori, sunt imense.

Deşi au reuşit aparent ce şi-au propus şi au ocupat o bună parte din estul şi din sudul Ucrainei, ruşii au pierdut categoric războiul de propagandă. Imaginea Rusiei e foarte compromisă în aşa-zisa „lume liberă”, în Occident. Fără să participe direct pe câmpul de luptă, UE şi NATO au câştigat războiul de imagine, avându-l pe „eroul” Zelenski în centrul enormului dispozitiv imagologic.

Guy Mettan, un celebru ziarist elveţian, fost redactor-şef al gazetei Tribune de Genève, specialist recunoscut în spaţiul ex-sovietic, face o descriere „neutră”, helvetică, a victoriei simbolice obţinută de Ucraina şi de Vest : „Acest război va fi fost ocazia de a trăi în direct prima operaţiune de război cibernetic total. Dacă libertatea presei e în suferinţă în Rusia, lucrurile nu stau mai bine la noi, care am eliminat canalele de informare ruseşti, deşi pretindem că apărăm libertatea presei, şi interzicem punctele de vedere divergente ! În câteva zile am asistat la o zelenskizare a minţilor în care toţi rivalizau în servilism pentru a-l asculta pe Marele Erou şi a-i îndeplini dorinţele, preşedintele Macron mergând până acolo încât a arborat o barbă de trei zile şi un T-shirt kaki pentru a-şi sublinia adeziunea la cauză, în timp ce media renunţa la deonotlogia jurnalistică pentru a îmbrăţişa cauza Ucrainei. O asemenea prăbuşire a raţiunii într-un timp atât de scurt e ceva nemaivăzut.

Nemaivăzut dar nu inexplicabil. Dan Cohen, corespondentul lui Behind the News, a demontat mecanismele sofisticate ale propagandei ucrainene şi motivele succesului său colosal în ţările noastre. Un comandant al NATO a descris această campanie în Washington Post ca pe „o formidabilă operaţiune de stratcom (comunicare strategică) mobilizând media, Info Ops şi Psy Ops” (operaţiuni informaţionale şi operaţiuni psihologice – n.n.). În mare, era vorba de a mobiliza mijloacele media şi de a hipnotiza publicul printr-un jet continuu de ştiri adevărate, ştiri false, imagini şi naraţiuni apte să tetanizeze oamenii pentru a menţine emoţia la nivel înalt şi a oblitera capacitatea de judecată a opiniei publice.

Aşa se face că am avut dreptul la un potop de imagini spectaculoase şi de informaţii adesea false : pretinsa moarte a soldaţilor din Insula Şerpilor, fantoma de la Kiev care ar fi doborât singură şase avioane ruseşti, ameninţările asupra centralei de la Cernobîl, falsul bombardament al centralei de la Zaporoje sau cazul maternităţii şi al teatrului din Mariupol, unde n-am văzut niciodată victimele, cu excepţia a două femei dintre care una cel puţin a fost recunoscută ca fiind în viaţă. Tot aşa, am asistat la „spălarea” accelerată a batalioanelor Azov, reconvertite în trupe de soldaţi patrioţi după ce şi-au scos ecusoanele neonaziste, şi la negarea existenţei laboratoarelor bacteriologice americane din Ucraina deşi existenţa lor a fost recunoscută explicit de Victoria Nuland în cursul unei audieri la Senat în 8 martie. E adevărat că un wording (indicaţie de formulare – n.n.) a fost dat imediat pentru a nega faptul. De a doua zi am început să vorbim despre „structuri de cercetare biologică” şi să alertăm opinia publică în privinţa unor pretinse atacuri chimice ruseşti pentru a îngropa problema laboratoarelor bacteriologice secrete (cf. BFM TV). […] Această strălucită reuşită în Occident ascunde totuşi un eşec patent în America latină, în Africa şi în Asia, adică în 75 % din lumea locuită. Ţările din Sud nu se lasă înşelate de minciunile şi de interesele noastre” („La Zelenskimania et l’image ravagée de la Suisse”, arretsurinfo.ch, 1.04.2022).

Ucraina continuă să primească arme, dar şi alte ajutoare, umanitare în primul rând, şi importante ajutoare financiare, mai ales din SUA şi de la UE. Războiul poate deci continua multă vreme. Volodimir Zelenski şi Ucraina nu par deloc gata să se predea. Zelenski a spus clar că Ucraina nu contează decât pe victorie. Negocierile de pace au fost suspendate pentru că nu mai au nici un conţinut, decât, eventual, schimbul de prizonieri şi de morţi.

Piotr Tolstoi, vicepreşedinte al Dumei de Stat (Camera inferioară a Parlamentului rus), strănepot al lui Lev Tolstoi, într-o emisiune la RTL-TVI, s-a exprimat despre războiul din Ucraina într-un schimb de replici încordat cu doi politicieni belgieni. Mai întâi Piotr Tolstoi a justificat invazia ordonată de Vladimir Putin în sensul asigurării securităţii Rusiei şi a graniţelor sale, a evitării extinderii NATO. A dezminţit eventualele atrocităţi comise de armata rusă la Bucha (Bucea) şi a acuzat armata ucraineană : „Armata ucraineană a atacat şi ea din plin civilii care voiau să iasă din oraşele asediate. Toţi acei morţi trebuie să fie identificaţi şi atribuiţi (ucigaşilor – n.n.). Trebuie să se facă o anchetă înainte ca lumea să se lanseze în discursuri despre atrocităţile comise de armata rusă.” Întrebat despre cât ar putea dura războiul, Piotr Tolstoi a fost evaziv : „Ar putea să mai dureze o lună, un an, poate chiar trei ani. Vom continua până când Rusia îşi va fi atins obiectivele” („Piotr Tolstoï s’exprime sur le conflit en Ukarine : „Cela pourrait durer trois ans”, lalibre.be, 3.04.2022).

Preluat din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Peste 10 zile se va ţine primul tur al alegerilor prezidenţiale în Franţa. Din a doua parte a lui 2022, în Franţa bărbieritul va fi gratis („on rase gratis” – expresie locală ironică). Cel puţin aşa rezultă din programele candidaţilor înainte de primul tur din 10 aprilie 2022. Deşi e bine ştiut că „nu există nici o masă gratuită”. Le Figaro, organul presei de dreapta, conservator, publică amuzat un repertoriu al promisiunilor imposibil de onorat.

„Mărirea salariului minim (în condiţiile inflaţiei galopante – n.n.), primă de merit pentru salariaţii din învăţământ, angajarea a mii de infirmiere şi îngrijitoare în aziluri (după ce aceleaşi sau alte mii au fost concediate pentru că au refuzat să se vaccineze – n.n.), creşterea alocaţiei pentru mamele celibatare, suprimarea redevenţei audiovizuale… Cu cât trece timpul, promisiunile candidaţilor la alegerile prezidenţiale se acumulează, fiecare propune noi proiecte, noi cheltuieli în numele menţinerii puterii de cumpărare a francezilor, al justiţiei sociale, al tranziţiei energetice, al securităţii şi al suveranităţii… Suntem într-un moment de supralicitare” (Ghislain de Montalembert – „Présidentielle : le vrai coût des programmes des candidats”, lefigaro.fr, 26.03.2022).

Cu alegerile din 10 aprilie se încheie o epocă, cea a ultimelor patru mandate prezidenţiale începând cu al doilea mandat al lui Jacques Chirac şi continuând cu cele ale lui François Hollande, Nicolas Sarkozy şi Emmanuel Macron. În ultimii 20 de ani (un mandat prezidenţial în Franţa are cinci ani), după anul 2000, din cea mai independentă ţară vest-europeană (independentă faţă de Statele Unite), Franţa a devenit cea mai vădit ancorată în vastul sistem economico-financiar american. Momentele memorabile, istorice au fost reintegrarea, după 40 de ani de independenţă gaullistă, a comandamentului NATO sub Nicolas Sarkozy şi vânzarea Alstom (întreprindere strategică – turbine pentru centralele nucleare) către General Electric efectuată de fostul ministru al Economiei şi Finanţelor, Emmanuel Macron, în 2014-2015. În acelaşi timp, Franţa a devenit şi cea mai „davosiană”, globalistă ţară occidentală, depăşind probabil şi Marea Britanie, ocupată cu Brexit-ul său. Germania, prima economie europeană, a funcţionat după 1945 ca o prelungire a economiei americane. Evoluţia Franţei a fost pentru mulţi francezi şi surprinzătoare, şi contestabilă, efectiv foarte contestată.

Nu asistăm, de fapt, doar la sfârşitul primului mandat al lui Macron, marcat grav în ultimii doi ani de criza Covid, după criza Vestelor galbene, declanşată în 2018, nu avem doar un „fin de règne”, ci avem, mult mai probabil, un „fin d’époque”, după 20 de ani de „europenizare” forţată (UE) şi de globalizare în exces. Apariţia neaşteptată în campania electorală a lui Éric Zemmour, ziarist cunoscut (Le Figaro), scriitor celebru (Destin français, Mélancolie française, Le Suicide français, La France n’a pas dit son dernier mot…) şi, asemenea lui Trump, vedetă de televiziune supraexpusă, pe partea dreaptă, naţională şi suveranistă, este o probă clară a nevoii de schimbare a direcţiei politice naţionale. Unificate, electoratele lui Zemmour, Marine Le Pen şi ale dreptei istorice, partidul gaullist condus azi de Valérie Pécresse, preşedinta regiunii Île-de-France, ar da un câştigător categoric. Lucru care nu se va întâmpla totuşi. Obiectivul lui Éric Zemmour, într-o oarecare măsură realizat, este unirea dreptei istorice (el provine de la Le Figaro) cu hulita „extremă dreaptă”. Ruperea celor două electorate fusese realizată de machiavelicul François Mitterrand înainte de câştigarea primului său mandat (1981) prin susţinerea din umbră a lui Jean-Marie Le Pen (Le Front National). Alianţa socialiştilor cu partidul comunist, extrema stângă, era onorabilă, în timp ce coalizarea dreptei tradiţionale cu dreapta naţională era grav compromiţătoare – aşa a început globalismul în Europa.

În 2017, Emmanuel Macron a reuşit marea lovitură. Printr-o poziţionare la un centru ultraliberal ficţional, cu o susţinere enormă a mediei mainstream (deţinută de doar şase miliardari), a pulverizat cele două mari partide tradiţionale : Partidul Socialist din care venea (a fost secretarul general adjunct al preşedinţiei Hollande şi, ulterior, cel mai important ministru, cel al Economiei şi Finanţelor) şi partidul gaullist (LR) fondat cândva de Jacques Chirac. A câştigat prezidenţialele şi apoi, ultramajoritar, parlamentarele cu LREM, un partid recrutat pe Internet dintre tineri şi foarte tineri antreprenori şi politicieni de mâna a doua din celelalte partide şi organizaţii non-guvernamentale. Cu o largă majoritate în Parlament, Emmanuel Macron a avut cinci ani toată puterea. A fost preşedintele „nu al celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi” (fostul preşedinte socialist François Hollande dixit) şi al celor foarte înstăriţi din cartierele de lux ale oraşelor. Iar săracii au devenit şi mai săraci (7-8 milioane în sărăcie extremă).

Toate sondajele – cu excepţia unuia scăpat de sub control, făcut de RTL, în care s-au exprimat 50 000 de persoane şi care dădea doar 3,5 % din voturi pentru Emmanuel Macron – îl dau pe acesta câştigător în primul tur. Mai mult, aceleaşi sondaje o plasează din nou pe Marine Le Pen pe locul secund, contracandidată deci în al doilea tur. Macron a surclasat-o umilitor pe Le Pen în 2017. Singurul candidat care aduce un puternic suflu nou e Éric Zemmour, împreună cu partidul său bine numit Reconquête. Zemmour e susţinut de carismatica Marion Maréchal, nepoata lui Jean-Marie Le Pen şi a lui Marine Le Pen, de Philippe de Villiers, politician celebru, fost candidat la preşedinţie şi fratele generalului Pierre de Villiers, fostul şef al Marelui Stat Major împins de Macron la demisie, pe lângă mulţi alţi grei ai partidului lui Marine Le Pen şi ai LR. Dar va reuşi el s-o depăşească pe Marine Le Pen cu care aleargă pe aproape acelaşi culoar ?

Valérie Pécresse (partidul LR – Les Républicains) pare scoasă din joc. Iar ceilalţi candidaţi, în frunte cu neocomunistul (fost socialist) Jean-Luc Mélenchon pentru partidul La France Insoumise sau Anne Hidalgo, primarul Parisului, pentru Partidul Socialist, mulţi de stânga, nici nu sunt luaţi în calcul pentru turul doi. Éric Zemmour a ţinut, duminica trecută, un nou miting în Paris, la Trocadéro, un miting patetic şi entuziasmant cu 100 000 de participanţi şi care a fost urmărit pe televiziuni şi în mediul online de peste 7 milioane de francezi. E singurul candidat de la care se aşteaptă mari schimbări. Dar realegerea scontată de sistem, probabilă, a lui Emmanuel Macron nu va face decât să adâncească criza franceză.

Scandalurile din ultimele luni de campanie nu par să fi schimbat trendul principal, cel al realegerii lui Emmanuel Macron. O anchetă parlamentară s-a ocupat de finanţarea mediei mainstream, cu chemarea la audieri, „la bară”, a miliardarilor, a oligarhilor care o deţin. Dar cel mai mare scandal, încă în desfăşurare, cu o anchetă la Senat, este legat de cabinetul de consultanţă american McKinsey (cu sediul central în Delaware, paradis fiscal). Cu o cifră anuală de afaceri de peste 300 de milioane de euro, McKinsey (filiala franceză) nu a plătit impozite în Franţa în ultimii 10 ani. Filiala franceză a cabinetului a fost condusă în ultimul timp de fiul fostului prim-ministru socialist Laurent Fabius, actual preşedinte al Consiliului Constituţional (echivalentul Curţii Constituţionale). Pe lângă contractele enorme cu statul din ultimii cinci ani, McKinsey ar mai fi reuşit să obţină în precampanie electorală un contract colosal (1 miliard de euro ?), aflat în desfăşurare. I se reproşează lui Emmanuel Macron că a condus Franţa mai degrabă cu McKinsey decât cu guvernul şi cu Parlamentul. McKinsey ar fi gestionat şi întreaga criză Covid, cu campania de vaccinare cu tot, de o manieră catastrofală.

După alegerile prezidenţiale vor avea loc în iunie alegerile parlamentare. Partidul azi ultramajoritar al lui Emmanuel Macron, LREM, nu e creditat, de aceleaşi sondaje, cu vreo şansă. Dacă Éric Zemmour nu va intra în turul doi, partidul său, Reconquête, poate crea marea surpriză la alegerile legislative din iunie. Franţa a mai cunoscut coabitări dificile dar, în condiţiile actuale de criză multiplă, situaţia ar fi cel puţin „complexă”.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Propaganda de război, simplistă şi asurzitoare, ca un mecanic marş german, s-a instalat solid în toată Europa, şi în România. Prea puţini mai sunt cei care se mărginesc să informeze. Toţi propagandiştii politici sau mai recenţii „covidici” s-au reciclat un-doi în analişti militari autorizaţi. Acelaşi lucru îl fac şi politicienii din România şi din toată Europa. Atât figurile media sau ziariştii, cât şi politicienii produc fake-news-uri şi analize bombastice pe bandă rulantă. Cu cât mai fictive şi mai gogonate, cu atât mai apreciate de canalele pe care le promovează. Poţi să asculţi o zi întreagă posturi de radio sau să te uiţi pe televiziuni, informaţiile factuale, serioase, care te pot ajuta să-ţi faci singur o părere aproape lipsesc.

„Când armele vorbesc, muzele tac” (Inter arma, silent musae – Cicero) sau „La ce bun poeţii în vreme de restrişte ?” (Friedrich Hölderlin – un vers din poemul „Pâine şi vin”, 1800).

Nimeni nu ştie încotro se duce noua dezordine mondială în care abia am intrat direct din marea criză Covid. Preşedintele american Joe Biden a vorbit, în pregătirea vizitei sale în Europa, despre o nouă ordine mondială americană, o nouă pax americana. Spre ce ne îndreptăm ? Va fi împărţită sau nu Ucraina ? Armata rusă va deborda peste graniţele Ucrainei ? Polonia şi România vor fi atacate pentru bazele lor SUA/NATO de pe teritoriu ? SUA şi ţările NATO vor intra în conflict frontal cu Rusia ? Se va ajunge până la urmă la folosirea armelor nucleare ? Astfel de întrebări, aparent naive, şi le pune o mare parte a populaţiei din Europa, din America şi de mai peste tot. Astfel de întrebări îşi fac loc din ce în ce mai des în mass-media. Nimeni nu are răspunsuri convingătoare. Sunt destui experţi care cred că ne găsim doar într-un pre-război european, „un avant-guerre”, care, dacă se va implica şi China, poate deveni un nou război mondial.

Vom traduce aici tabloul unui război nuclear din scurtul dar pregnantul articol al unui autor specializat în teme extreme, Richard Hennerley, preluat mai întâi de cunoscutul analist financiar Bruno Bertez pe blogul său economic-financiar-bursier (brunobertez.com) foarte frecventat. Articolul lui Richard Hennerley se constituie într-un teribil avertisment :

„În primele trei minute ale unui conflict nuclear se lansează 2 600 de arme nucleare „de alertă de nivel înalt”. Ele ating ţinte din Rusia, Statele Unite şi Europa. Ţintele sunt oraşe, centrale nucleare, zone industriale, rafinării de petrol, centre de transport. În orele următoare se lansează alte cca 7 600 de arme nucleare. La sfârşitul zilei sunt 600 de milioane de morţi. Aceştia sunt norocoşii. În zilele următoare, supravieţuitorii ghinionişti se îmbolnăvesc. Sunt otrăviţi de radiaţiile emise de armele nucleare sau de cele din centralele nucleare bombardate sau sunt sufocaţi de norii de gaz toxic emanaţi de uzinele distruse, de uzinele chimice şi de rafinării. Nu există ajutor medical, nu sunt medici, nici infirmiere, nu e poliţie, nu mai e curent electric, nu mai sunt canale de scurgere, nu mai există apă, telefon, Internet. Nu mai e nimic. Societatea a implozat.

Deasupra pământului, în stratosferă, milioane şi milioane de tone de praf şi fum sunt proiectate de forţa aproape incalculabilă a armelor nucleare şi formează un strat dens, care blochează lumina soarelui. În lumea toată plantele mor din pricina scăderii temperaturii. Recolta de orez e ratată. Recolta de grâu e ratată. Întreaga producţie alimentară e ratată. Într-o lună, trei miliarde de oameni mor de foame, asta dacă nu au murit deja de sete, căci, bineînţeles, toate sursele de apă dulce de pe suprafaţa pământului sunt radioactive şi/sau poluate de produsele chimice industriale. Pe măsură ce mor oamenii, mor şi animalele şi insectele, ecosisteme întregi se prăbuşesc. Nu mai e cale de întoarcere de-acum. Se anunţă extincţia. După două luni, mai mult de 90 % din umanitate a murit. Cei care au supravieţuit nu vor mai trăi mult. Lumea lor e deja o scrumieră moartă şi radioactivă cuprinsă de o iarnă nucleară adâncă, întunecată, în care nu creşte şi nu vieţuieşte nimic. Totul a murit” („What would world war 3 look like ?”, richardhennerley.wordpress.com, 12.02.2022).

Abuzul de propagandă are efecte perverse catastrofale. Oamenii maturi care au trăit anii târzii ai comunismului, sub Ceauşescu, începând din 1980, să zicem, au o experienţă care le poate fi azi de folos. De cele mai multe ori, rezultatele propagandei îndrăcite sunt exact pe dos decât cele scontate. După merit, de fapt.

Preluare din ziarul Bursa.

Petru Romoșan

Ca la fotbal sau ca la alte sporturi cu mulţi spectatori, opinia publică mondială s-a rupt în două : unii îi susţin fanatic, necritic şi propagandistic pe ucraineni, totuşi ţară atacată, ceilalţi îi susţin mai pe tăcute, discret şi perfid pe ruşi, care îşi urmăresc „securitatea lor indivizibilă”. De multe ori taberele par aceleaşi cu cele de până mai ieri, vaccinişti vs. antivaccinişti sau, poate şi mai pertinent, suveranişti vs. globalişti.

Cei care îi susţin pe ruşi susţin, de fapt, suveranismul, iar cei care-i susţin pe ucraineni (nişte proxies ai SUA ?) susţin globalismul, noua religie, neoliberalismul fără limite. Iar suveraniştii sunt peste tot. Unde nu te aştepţi. De la Donald Trump la Viktor Orbán şi la dreapta catolică poloneză, la brazilianul Jair Bolsonaro, preşedinte. La fel cum globaliştii sunt reprezentaţi de Joe Biden şi Nancy Pelosi, Emmanuel Macron, Mario Draghi şi chiar preşedintele chinez Xi Jinping, un frecventator asiduu al Davos-ului. Fără să-i uităm pe ultrafaimoşii Bill Gates, Klaus Schwab şi pe nemuritorul George Soros.

Asistăm perplecşi la un război civilizaţional care depăşeşte şi, mai ales, va depăşi tragedia sau catastrofa ucraineană (Ucraina = margine). În România sunt la putere globaliştii (Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Clotilde Armand…), PNL, USR, dar şi cea mai mare parte a PSD (echipa Marcel Ciolacu) şi serviciile. Suveraniştii (AUR) sunt doar o opoziţie minoritară. „Noi ştim că nu ne batem numai pentru Ucraina, ci şi pentru Noua Ordine Mondială”, spunea patetic Kira Rudik, o parlamentară ucraineană, la 1 martie 2022, pe Fox News.

Aleksandr Dughin, ideologul puterii militare ruse, al GRU mai degrabă decât al FSB (KGB) reprezentat de Putin, al „asianismului” rus, un dogmatic deci, e de acord pe fond cu deputata ucraineană : „Nu e un război împotriva Ucrainei. E o confruntare împotriva globalismului ca fenomen planetar integral. E o confruntare la toate nivelurile – geopolitică şi ideologică. Rusia respinge totul în mondialism : unipolaritatea, atlantismul, pe de-o parte, şi liberalismul, antitradiţia, tehnocraţia, într-un cuvânt, The Great Reset, pe de altă parte. E limpede că toţi liderii europeni fac parte din elita liberală atlantistă. […] Iar acum, prima etapă a fost depăşită. Dar suveranismul, confruntat cu mondialismul, nu poate fi decât un spaţiu vast, un stat-continent, un stat-civilizaţie. Nici o ţară nu poate rezista multă vreme la o deconectare completă. Rusia este pe cale să creeze un spaţiu mondial al rezistenţei” („Alexandre Douguine sur le choc planétaire en cours”, profidecatholica.com, 2.03.2022).

Războiul din ţara vecină aduce cu fiecare zi un nou şir de morţi, de distrugeri, de suferinţe. Mor militarii ucraineni şi ruşi, dar mor şi femei şi copii, bătrâni neajutoraţi. Valul de refugiaţi atinge cifre înspăimântătoare, iar bejenia ucrainenilor vine cu întreg cortegiul său de dureri, de familii destrămate, de umilinţe, de boli, sărăcie. Continuarea conflictului de o parte şi de alta e cu atât mai absurdă, mai lipsită de sens, cu cât pentru cei mai mulţi experţi militari armata rusă a obţinut deja superioritatea militară de mai bine de o săptămână. Pierderile ucrainene au crescut semnificativ, ajungând la 19 000 de morţi/răniţi grav/dispăruţi şi în jur de 1 000 de prizonieri (după informaţiile militare obţinute de site-ul Le Courrier des stratèges, 15.03.2022).

Partenerii şi aliaţii Ucrainei şi ai lui Zelenski (SUA, Marea Britanie, Polonia etc.) continuă să trimită arme de ultimul răcnet în cantităţi foarte mari, să promită, să garanteze împrumuturi şi ajutoare colosale – un evident îndemn la continuarea războiului, la rezistenţă în faţa invaziei ruseşti. Atâta doar că Ucraina începe să semene cu Siria, cu Afganistanul. Doresc SUA şi Marea Britanie să lupte cu Rusia până la ultimul ucrainean, cum s-a tot spus ?

După Jerusalem Post, premierul israelian, Naftali Bennett, i-ar fi sugerat lui Zelenski să se predea în condiţiile puse de Rusia : „Dacă aş fi în locul dumneavoastră, m-aş gândi la viaţa poporului meu şi aş accepta oferta”, ar fi recomandat Bennett, după Jerusalem Post. Un responsabil ucrainean a spus : „Bennet ne-a zis să ne predăm. N-avem intenţia de-a o face. Ştim că oferta lui Putin nu e decât un început.” În ceea ce priveşte cererea de ajutor militar făcută de Ucraina Israelului, reponsabilul ucrainean a declarat că Israelul i-a spus Ucrainei să nu mai ceară ajutor suplimentar militar şi de apărare, căci această cerere ar pune în dificultate eforturile de mediere întreprinse de Bennett între Kiev şi Moscova. Jerusalem Post relatează că funcţionarul ucrainean a declarat : „Dacă Bennett vrea să fie neutru şi să medieze, ne aşteptăm să numească pe cineva care să lucreze zi şi noapte şi să încerce să obţină un compromis.” Jurnalul israelian se aşteaptă ca ucrainenii să creadă că scopul medierii israeliene decurge din planul israelian de a nu lua o poziţie clară în privinţa războiului din Ucraina pentru a-şi menţine relaţiile cu Rusia” („Selon le Jerusalem Post, Bennett aurait demandé à Zelensky de se rendre, aux conditions de la Russie”, le-blog-sam-la-touch.over-blog.com, 13.03.2022). Autorităţile israeliene au dezminţit informaţiile, după AFP.

Poziţionarea Israelului faţă de războiul din Ucraina este complicată şi din alte motive. Printre ele : „Prezenţa neonaziştilor, organizată de stat, în sânul armatei ucrainene nu e anecdotică, chiar dacă nu e posibil ca ea să fie cuantificată în chip sigur. În schimb, e uşor să-i fie numărate victimele. În indiferenţa generală, neonaziştii au ucis 14 000 de ucraineni în opt ani. Această situaţie este una dintre cauzele intervenţiei militare ruseşti în Ucraina. Israelul se vede confruntat pentru prima dată cu ceva ce nu şi-ar fi imaginat : susţinerea acordată de protectorul său, SUA, inamicului său istoric, nazismul” (Thierry Meyssan – „Israël abassourdi par les néo-nazis ukrainiens”, voltairenet.org, 13.03.2022).

Sancţiunile şi contrasancţiunile economice fac parte integrantă din războiul în curs. Taiwanul revine în prima linie a interesului media, Bursele asiatice integrează informaţia. Peste 50 de milioane de chinezi au fost puşi din nou în lockdown pentru o săptămână. Hong Kong-ul e paralizat de un Covid real sau imaginar. Ruptura dintre Rusia şi SUA, împreună cu Europa de Vest e brutală. După ostracizarea sportivilor, artiştilor, studenţilor ruşi, nu mai lipseşte decât ruperea relaţiilor diplomatice.

Alastair Crooke, fost agent al MI6 şi actual analist de prestigiu, scrie : „Care este cel mai important eveniment geostrategic al săptămânii ? Ei bine, e cel provocat de India, care a insistat să scoată dolarul american din schimburile sale cu Rusia şi să-l înlocuiască cu moneda locală (în timp ce Statele Unite reacţionează ameninţând India cu sancţiuni distincte). Lista „recalcitranţilor” se lungeşte : China a fost şi ea ameninţată cu sancţiuni de Statele Unite pentru că nu s-a alăturat sancţiunilor împotriva Rusiei. Alte state, precum Turcia, Brazilia (un Bolsonaro sceptic) şi statele din Golf, boicotează „războiul împotriva Rusiei”. De fapt, mai ales Europa e cea care s-a lansat într-un „război economic şi financiar total împotriva Rusiei”, ca în comentariul ministrului francez al Finanţelor, Bruno Le Maire : „Vom provoca prăbuşirea economiei ruse.” Restul lumii rămâne foarte „cool” şi distant. […] Occidentul şi-a ridicat războiul său economic cu Rusia pe noi culmi, niciodată atinse până acum : rezervele de schimb ale Băncii Centrale a Rusiei au fost sechestrate, instituţiile sale financiare au fost îngheţate pe pieţele de capital externe, unele bănci ruse au fost excluse din SWIFT, iar rubla a fost supusă unei operaţiuni de „vânzare” concertată montată de la New York (ca în 2014). […] Lucrul cel mai important, care n-a scăpat restului lumii, este că a aflat cum totul a fost „declanşat” împotriva unei mari puteri într-o zi. [Ţările – n.n.) îşi dau seama că asta li s-ar fi putut la fel de bine întâmpla şi lor. […] Decizia Indiei de a face comerţ în rupii şi în ruble este un semn care prevesteşte ce se va întâmpla. Dând cu piatra în Rusia, Occidentul a scos în evidenţă riscurile pe care şi le asumă restul lumii dacă participă la această „ordine mondială fondată pe reguli” condusă de Occident („A world at war”, https://english.almayadeen.net, 13.03.2022).

Negocierile de pace dintre delgaţiile ucraineană şi rusă par să fi avansat după intervenţia premierului israelian. Vladimir Putin a confirmat că nu este interesat de schimbarea conducerii în Ucraina. Fără concesii de ambele părţi, războiul se va extinde şi în Ucraina de vest şi poate chiar mai departe, spre Polonia, ţările baltice şi insula suedeză Gotland. O emisiune difuzată în weekend de televiziunea de stat de la Moscova a prezentat speculaţiile unor strategi militari ruşi în acest sens.

Preluare din ziarul Bursa.