Fotografie realizată în atelierul Heinrich Haydvogel, Curtea de Argeş, 1911

Străzile viitorului

Îmi tot vin în minte, în gravele circumstanţe TV actuale, versurile fulgerătoare ale lui Nichita Stănescu, cu tristeţea lui care auzea « nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră ». Şi ele se leagă imediat de o altă zicere, « oamenii mari au nume de străzi », pe care o asociez cu figura bună şi inteligentă a lui Nicolae Velea. Nichita Stănescu şi Nicolae Velea au fost amîndoi oameni de mare talent, care s-au impus în primii cinci ani de domnie ai lui Nicolae Ceauşescu. Am avut privilegiul să-i cunosc bine. Din nenorocire, Ceauşescu a avut vreo cinci « mandate ». Iar după 1990, au supravieţuit fizic şi literar mai ales politrucii nesfîrşitei epoci de aur, aşa-numiţii « oameni de bine » (Zinoviev). Ca împărţitorul de grade şi titluri de talent, Nicolae Manolescu, « liberal » şi « ambasador ». Şi ca atîţia alţii pe care istoria nu i-a pus încă la locul lor.
Dar să revenim la oamenii mari care au nume de străzi. Să ne imaginăm cum s-ar putea chema drumurile viitorului. Pe ce străzi vă puteţi închipui că se vor plimba nepoţii şi strănepoţii dumneavoastră ? De exemplu, cum vă sună « Bulevardul Ion Iliescu » ? Sau « Strada Miron Mitrea » ? Sau « Calea Radu Berceanu » ? Dar « Magistrala Dinu Patriciu » ? Sau « Piaţa Elena Udrea » ? Poate ar fi, totuşi, mai rezonabil « Şoseaua Ilie Năstase – sportiv » sau « Aleea Maria Ciobanu – cîntăreaţă de muzică populară ». Desigur, e vorba de o perspectivă foarte îndepărtată, căci le dorim tuturor viaţă foarte lungă.
Nu mă ocoleşte însă o ipoteză ceva mai sumbră : dacă pînă la urmă locuitorii viitorului vor decide să folosească mai degrabă numere şi litere, ca în noile cartiere ale unor locuri fără trecut ? Dacă însă « Bulevardul Ion Iliescu » va exista, vor călca pe-acolo supravieţuitorii Pieţei Universităţii ? Fluierînd şi cu mîinile în buzunare ? Pe de altă parte, deocamdată, nici măcar o intrare nu se cheamă « Nicolae Ceauşescu », « Tudor Postelnicu », « Alexandrina Găinuşă » ! Şi-apoi Dej, Moghioroş, Leontin Sălăjan şi atîţia alţii au fost şterşi de pe plăci…

Văd des proşti. Ca şi dumneavoastră. Cei mai amuzanţi pentru mine sînt pretinşii oameni de succes care fac paradă de pragmatism. Fac abstracţie de succesul lor, ca să nu ating realitatea – sinistră, cum e ea – nici cu o floare, dar notez momentul precis în care eu izbucnesc în rîs : cînd zic ei, într-un fel sau altul, « ăsta e capitalismul, numai economie ». Şi le zic în gînd, la rîndul meu : « Aşa să-ţi ajute Dumnezeu, să trăieşti tu în capitalismul ăla care e numai economie ! » Uite că există şi înjurături mai aspre decît cele de mamă. Nu zău, ce-ar face dac-ar trebui s-o ia, pîş-pîş, « economic », dimineaţa pe răcoare, printr-o viaţă din care ar lipsi credinţa, voinţa, elanul, curiozitatea, solidaritatea, darul, donaţia, sacrificiul, talentul, munţii de gratuităţi lăsate moştenire prin seculi de cohorte de « naivi » extra-economici şi oficiate încă astăzi de puţinii naivi supravieţuitori ai balivernelor lor ? Ba unii mai au şi tupeul să vorbească de « fler ». Flerul mă dă gata, ca orice mărturisire nevinovată a ticăloşiei. Dar au şi naivii fler – nu lipsa flerului îi împiedică să devină proşti gomoşi. Flerul îi ajută să se ţină departe de proşti. Eu, de pildă, am ales să rămîn naivă, deşi nu ignor binefacerile economiei şi ale « flerului ». Şi ca mine – « naivi», confundaţi de proşti cu tîmpiţii – sunt destui. Iată ce spune, de exemplu, un naiv celebru, de calibru mare :

« Capitalismul n-a putut funcţiona decît pentru că a moştenit o serie de tipuri antropologice pe care nu el le-a creat, căci nu le-ar fi putut crea : judecători incoruptibili, funcţionari integri şi weberieni, cadre didactice care se consacră vocaţiei lor, muncitori care au o minimă conştiinţă profesională etc. Aceste tipuri nu apar şi n-au cum să apară din nimic. Au fost create în epocile istorice anterioare graţie unor valori pe atunci consacrate şi incontestabile : onestitatea, munca în serviciul statului, transmiterea cunoştinţelor, lucrul bine făcut etc. Or, noi trăim în comunităţi în care e de notorietate publică faptul că aceste valori au devenit derizorii şi că singurele lucruri care contează sînt banii pe care-i iei, n-are importanţă cum, şi de cîte ori ai apărut la televizor » (Cornelius Castoriadis, » La montée de insignifiance », tom 4, in Les Carrefours du labyrinthe, Seuil, 1996, p. 68).

Comentatori şi comentaţi

Cine sînt mai importanţi, comentatorii sau comentaţii ? Ce-a fost mai întîi, oul sau găina ? Evident, din punctul de vedere al poporului de telespectatori, cei mai importanţi sînt comentatorii. Ei pot să comenteze orice, oricînd şi pe oricine. Cu excepţia actelor de corupţie ale comentaţilor, disproporţia dintre « sinergia faptelor » lor şi abundenţa comentariilor e fără egal în istorie. Iată că visul lui C. Noica, ciudăţenia aceea cu « omul deplin al culturii româneşti »– era vorba de Eminescu –, se realizează sub ochii noştri holbaţi. Avem cîţiva comentatori deplini : de pildă, Mugur Ciuvică l-a înlocuit pe N. Iorga, iar Mircea Badea, pe Tudor Arghezi. Aşa merge progresul ! Pînă la victoria finală. Iar comentaţii, politicenii în special, sînt, evident, de cacao. Doar tocmai pentru asta sînt atît de bine plătiţi – că pentru ce altceva ?! –, legal, dar mai ales la negru : ca să încaseze comentarii. Preceptul de căpătîi al premierului nostru e, natural, de sorginte ardelenească : « Dacă-i musai, cu plăcere ! » Cu varianta : « Dacă trebe, trebe ! » Ştiţi bancul cu ardelenii şi cu pioneza. Şi-o fi zis : « Acum ori niciodată ! » Şi s-a aşezat.

Dlui profesor pictor
Ştefan Dimitrescu
Str. Smârdan 37.
Bucureşti

Bucureşti sosire 12 ianuarie 1923

Dragă Fănuţă,

Azi e Sfântul Ştefan, patronul tău – şi marele mucenic al creştinătăţii. Îţi trimitem de aici – noi toţi – urările noastre de sănătate şi de fericire şi de belşug.
Mă, dragă Fănuţă, urările sunt urări – deci formule uzate. Să-ţi trăiască mama, nevasta, Mărgărita şi toţi cei ce-ţi sunt dragi ţie – şi să te văd, în curînd, om « serios » – adică om cu bani. « Barosan ». Asta e prima calitate ce se cere unui om « respectabil » în ţara românească. Să trăieşti. Să trăiţi cu toţii.

Familia Tonitza

Fotografie realizată de Hişrov şi Bureş la Sofia (Bulgaria)

O temă aflată în dezbaterea celor ce activează în câmpul ştiinţelor sociale este actualitatea clivajului stânga-dreapta şi a relevanţei sale în campaniile electorale ale momentului.
În Franţa, spre exemplu, subiectul nu este o noutate, fiind studiat încă din anii ’80. O cercetare realizată acum câţiva ani acoperă intervalul 1981-2007 (Fondation Jean Jaurès, le Nouvel Observateur, TNS Sofres – Nouveaux clivages, clivages anciens, martie 2007, http://www.tns-sofres.com/points-de-vue/2007/?p=9).
În privinţa evoluţiei noţiunilor de stânga şi dreapta în rândul celor 1 000 de francezi ce au compus eşantionul reprezentativ al cercetării amintite, majoritatea (53 %) a considerat că „termenii de stânga şi dreapta sunt depăşiţi”, în timp ce 37 % dintre cei intervievaţi s-au declarat a fi de stânga, 30 % de dreapta, iar 25 % de centru. Dacă francezii (57 % dintre ei) nu mai cred în poziţionarea pe axa stânga-dreapta, cred însă în clivajul elite-mase, considerând că „elitele conducătoare nu se situează la înălţimea responsabilităţilor ce le revin”, iar „oamenii politici nu se preocupă decât puţin sau practic deloc” de ceea ce gândesc francezii obişnuiţi.

continuare »

Guvernul de seară

Pentru mine e clar : guvernul de seară e mult mai tare decît guvernul de dimineaţă. Prim-ministrul de seară Mihai Gîdea îl face sistematic harcea-parcea pe nefericitul prim-ministru de dimineaţă, pe care nu-l mai pomenesc ca să nu-mi scadă ratingul. Ministrul de Interne de dimineaţă Blaga Vasile, cu toată figura lui cioplită în cauciuc, nu mai impresionează nici un agent de circulaţie, în vreme ce ministrul de Interne de seară, Mircea Badea, îl bagă în sperieţi şi pe ministrul de Război – pardon, al Apărării – de dimineaţă, Gabriel Oprea. Cu toate avioanele lui F-16, care, deşi sînt vechi, vor ajunge în România mult după ce el nu va mai fi ministru. Senzaţionalul profesor Valentin Stan, multilateralul ministru de seară, îi bagă în boală nu numai pe funestul Funeriu sau pe teologul extern Baconschi, ci chiar întreg guvernul doarme destul de prost din pricina lui. Desigur, nu trebuie uitaţi nici procurorul general de seară Adrian Ursu sau inflexibila ministreasă a Justiţiei, Oana Stancu, şi nici preşedintele Curţii Constituţionale de prînz şi pînă seara tîrziu, Mugur Ciuvică, sau Victor Ciutacu, reprezentantul Comunităţii de Informaţii de după ora 8 pm. Deşi dispune cu mare largheţe de toate avantajele corupţiei, guvernul de dimineaţă aşteaptă terorizat căderea serii. Purtătoarea de cuvînt a guvernului matinal, adusă cu mari sacrificii de la Cluj, e gata în orice moment să stingă lumina.
Situaţia fiind, cum se vede zi de zi şi seară de seară, disperată, poate ar fi o soluţie să devenim primul stat din istorie condus de la televizor după 8 pm. Am realiza şi o economie importantă, în sensul dezideratelor FMI, disponibilizînd guvernul de dimineaţă.

Fotografie realizată de Boute la Gand/Ghent

Papagalul de televizor

În ţărişoară, revoluţia e în plină desfăşurare. Nu, nu e cea la care vă gîndiţi. E o revoluţie cu nebuni paşnici. A ajuns, în fine, la maturitate specia băştinaşă a papagalului de televizor. Şi e deja destul de răspîndită. Vremuri de criză, monşer : scade pîinea, creşte circul. Fabricaţi cu infinite precauţii, papagalii de televizor încep, în sfîrşit, să dea roade, produc. Adunaţi cîte doi-trei într-o colivie cu sticlă, cîrîie despre orice : starea vremii, alimentaţia nesănătoasă, pensii şi salarii lipsă, relaţii internaţionale foarte interne, eficienţă şi mai ales ineficienţă economică, tuse măgărească. Alţi papagali izolaţi între patru pereţi reacţionează în gînd seară de seară, dau din mîini, se luptă cu Băsescu – balaurul local –, rezolvă problemele Europei, dar ce zic eu ale Europei, rezolvă chestiuni globale şi pe urmă se duc, calmaţi, să se culce. Mîine e o nouă emisiune. Desigur, atît papagalii din cutie, cît şi cei din blocuri au început să bage de seamă că televiziunile lor sînt cu circuit închis. Cîţiva, puţini, reuşesc în chip miraculos să scape din spital.
Colac peste pupăză, sau peste papagal, fotbalul patriotic, garanţie a păcii sociale, a decăzut groaznic – s-au tăiat deci drastic şi discuţiile profunde despre sportul-rege. Mai rău, cam aceiaşi papagali se stropşesc cam la aceiaşi stăpîni. Împotriva tuturor aşteptărilor, cei mai siguri, cei mai disciplinaţi papagali nu au evoluat spre stadiul scontat de maimuţă. Şi cînd te gîndeşti că fiecărui alegător i se promisese cutia lui personală cu maimuţe, pe lîngă pungi de plastic, lopeţi, găleţi, ulei şi zahăr…
Despre Traian Băsescu s-a spus cam tot ce se putea spune – subiectul e, din nefericire, epuizat. Iată de ce m-am hotărît să-i comentez pe inoxidabilii comentatori TV şi de blog (tot un fel de TV – în presa scrisă n-a mai rămas decît Grigore Cartianu, soldat neînfricat cu pixul, care, iată, a fost decretat ieri şi editor. Hello, colega, şi succes pe ramură !). Căci tot ce ne-a mai rămas este discuţia despre ceea ce nu există. Hai să discutăm imagine deci !