© Vlad Predescu
Secolul XXII

Urît mai moare un regim ! Parcă nu era destul că sluţise faptele, schimonosise relaţiile, împuţise limba, golise vistieria şi zdrobise moralul cîtorva milioane de oameni care mai aveau mintea întreagă. Trebuie acum să ni se arate şi cum se dezarticulează imensa păpuşă de gumă, cum îi vorbeşte capul singur rostogolit în rigolă şi cum îi ia vîntul rochiţa. Şi, colac peste pupăză, nici prea multa media – cu care s-au dres atîtea din cuţite şi pahare în timp ce nu se făcea nimic – nu dispare ca la atingerea unei baghete magice. Doar o mică « parte a presei », cum se zice, îşi vede de treabă pe şleauri vechi, cu creditul neatins sau în creştere. I se mai lipeşte ici-colo o figură nouă, tinerică, după un antrenament scurt şi cam meschin – o odoare de vechi birouri şi păr încărunţit în rele însoţeşte cîteva asemenea prospături, semn că alte şi alte garnituri de gardieni ai tainelor hîde sînt în lucru. Mă rog, inerţia merge ce merge pînă o răzbi-o entropia. O mare « parte a presei » însă joacă într-o comedie cu diverse grade de haz.

continuare »

Îmi plac copiii şi vorbitul cu ei e o plăcere de care nu mă privez. Mă înţeleg bine şi cu mai mici, şi cu mai mari. Sînt mereu uimită de vocabularul lor, în care intră ghiduş neologisme muzicale, bancare şi computeristice, dar din care au dispărut « făcăleţul », « făraşul » – de « făgaş » ce să mai vorbim ! Nu demult, conversînd cu nişte juni de 14 ani pe o bancă în parc, m-am mirat că nu ştiu ce e acela un « cazangiu ». Dar într-un sfert de ceas mă transformasem în dicţionar şi livram definiţii încropite şi pentru « filatoare », « borhot », « fălţuire ». Nu m-au întrebat ce meserie am eu – cred că le păream destul de clar profesoară de română. Oricum, ei erau cei care se lungeau la vorbă, nu eu, aşa că am dedus că n-au nimic împotriva profesorimii. Explicaţiile îi distrau – mă străduiam şi eu – dar le şi trecea o umbră de îngrijorare pe chip din cînd în cînd. Cît despre mine, în dosul veseliei, mă întunecam din ce în ce. O, nu pentru că era evident că ei nu mai citeau cărţi cu roaba, cum citeau la vîrsta lor atîţia din generaţia mea. Asta e o altă gîscă în altă traistă – lumea se schimbă şi trebuie să mergi umăr la umăr cu ea (sau nu, dar nu e comod), iar lectura poate debarca şi mai tîrziu în viaţa unora.
Întristător nu era deci neapărat numărul mic de cuvinte cu care jonglau, ci numărul mic de realităţi pe care le frecventaseră. Nu locuiau în vreo suburbie, ci în moţul sectorului 1. Nu ştiau mai nimic despre cum se fac obiectele lumii, despre cine şi din ce le face, şi nici nu-i dărîma curiozitatea. Nu aveau impertinenţa consumatorului greu de mulţumit, atît de scîrbos achiziţionată de adulţi în ultimii ani, ci o indiferenţă plată, de marţian. Păreau foarte mulţumiţi de cele cîteva trasee învăţate, de cîteva contacte cu oraşul în puncte fixe şi de obişnuinţele căpătate în reţelele sociale. Nivelarea de grup, firească la 14 ani şi bine hrănită de angoasa diferenţei, era intensă cînd venea vorba de profesie. « Meseria » era pentru toţi o proiecţie măruntă, în fapt redusă la un « job ». Al cărui unic merit era că îţi dădea, acolo, o pîine şi timp liber (cît mai mult, dacă aveai « noroc în viaţă »).
Nimic nu era fals în absolut şi totul era cumplit de aiurea. Ei nu aveau nici o vină, desigur. Absorbiseră un soi de cinism utilitarist din atmosfera idiotizată a ultimului deceniu şi dăduseră delete pe visuri, fantezii, dor de ducă, risc, entuziasm etc. – nişte « prostii », nişte « infantilisme » care puteau să te lase fără « job », mă-nţelegi, şi fără « distracţia » aferentă. Doamne, îmi ziceam, în ce hal s-a îngustat lumea lor ! Lumea asta pe care de secole se chinuie unii s-o lărgească…
Îmi veneau în minte zecile de cărţi despre meserii pe care le văzusem (pe unele chiar le lucrasem), sutele de poveşti despre zahăr, hîrtie, cărbune, poştă, monede, armate, pescuitori de perle care au fermecat copilăria fetiţei mele. Mi-am amintit pînă şi de imaginile de Épinal din secolul al XIX-lea, tipărite de Glucq sub formă de planşe (vedeţi mai jos cîteva), pentru ca tot individul să poată umbla cu mintea cît mai departe, dar şi scormoni în atelierul sau făbricuţa din capul străzii.
I-am întrebat pe tinerii cu biciclete dacă se uită la Discovery sau la National Geographic. Uneori. Mai degrabă la Animal Planet. La care se uită, de altfel, şi părinţii cînd nu sînt filme bune pe HBO. Tot e ceva. Planeta se strecoară cît de cît, cu pene şi cu blană, şi pe un ecran îngustat.

Din istoria hîrtiei : cum se face hîrtia de calitate superioară, Seria enciclopedică Glucq

Povestea telegrafiei : primul electromagnet puternic, Seria enciclopedică Glucq

Ciocolata : cum se obţine untul de cacao, Seria enciclopedică Glucq

Poate vi s-a întîmplat şi dumneavoastră să fluieraţi admirativ la vederea unor volume foarte vechi. Dacă eşti cît de cît familiarizat cu dificultăţile editării din zilele noastre, cele computerizate, în cazul cărţilor complicate, pline de coloane, note, tabele, indici, fluieratul dinaintea cărţilor « perfecte » de la 1800 şi un pic riscă să se prelungească. Nu poţi să nu te întrebi ce soi de oameni erau aceia care făceau o treabă atît de măiastră, de la cei cu fişele pînă la culegător – zeţar adică –, corector, înapoi la tipograf, iar înapoi la autori, şi tot aşa, cu siguranţă, de cîteva ori. Iar cînd cercetezi şi o legătorie frumoasă, parcă-ţi bate inima mai tare în piept. Cum mai toate cărţile astea minunate sînt străine, îţi răspunzi că era normal să facă unii şi alţii o treabă fără cusur pentru că uceniceau cu anii, erau devotaţi meseriei, învăţau mult, mă rog, poate că erau şi bine plătiţi, ţineau la blazon şi alte cîte şi mărunte din care cert se şi alege oarece adevăr cînd citeşti despre istoria adevărată a Cărţii.

continuare »

Fotografie realizată de Kameke la Haga

România veselă

România în criză ? Nici pomeneală. Cei mai importanţi ziarişti români au piscine mai mari decît site-urile sau blogurile pe care scriu despre criza română, ca şi locuitorii Atenei. Au votat românii pentru muncă, pentru morală, pentru Dumnezeu ? Nu, nici gînd. Au votat pentru cartuşe de Kent, blugi, dolari. Nu acestea au fost valorile tinereţii fostului şi actualului preşedinte ? Ne ducem şi noi după sora noastră Grecia ? Oare nu ne merităm soarta ? Cînd se anunţă scăderi dramatice de salarii, de pensii, de ajutoare de şomaj, nu e oare normal ca „patronul” să-şi prezinte şi demisia ? Sau măcar să fie pus urgent sub tutelă ? Iar România, care s-a veselit şi ea prea mult, nu e normal să intre, ca şi Grecia, sub tutelă ?

Cine ajunge la Paris pînă la sfîrşitul lui iunie 2010 are şansa de a vedea o expoziţie teribilă, cu titlu dostoievskian. A fost ideea lui Robert Badinter – fost ministru de Justiţie sub François Mitterrand şi factor decisiv în abolirea pedepsei cu moartea în Franţa, în 1981 –, iar realizarea îi datorează mult lui Jean Clair, om de carte, mai nou academician, fost director al Muzeului Picasso pînă în 2005 şi în 2006 organizator al unei expoziţii tematice de mare succes pe tema melancoliei, a geniului şi a nebuniei în Occident. Oroarea, dezmembrarea, priveliştea sîngelui şi a suferinţei sînt dintotdeauna fascinante pentru mulţime şi pentru om, asta nu e vreo noutate – toţi amatorii de thriller-e şi producţie horror surîd. Pe curatorii expoziţiei îi interesa însă cum a evoluat redarea plastică a acestui gust de la 1791, cînd Franţa a început să folosească ghilotina (abandonată abia la finele anilor ’70 !), şi pînă la cel de-al doilea război mondial, evitînd domeniul crimelor de masă, care ţintesc în alt registru, al inumanului, dar adăugînd cîteva trimiteri la contemporani originali în materie, de genul Andy Warhol şi David Lynch. Badinter şi Clair au ţinut să expună şi o ghilotină – nu le-a fost uşor, dar publicul le răsplăteşte zilnic efortul cu o curiozitate vie, plină de frisoane. Într-un interviu luat lui Jean Clair de Vincent Huguet pentru revista Marianne (nr. 673, martie 2010) ni se dezvăluie cîteva observaţii interesante pe tema crimelor « raportate » cu mijloacele artei. Dacă pe nimeni nu surprinde faptul că 30 % din toate colecţiile muzeelor sînt reprezentate de răstigniri, se constată, în schimb, că în expoziţie vizitatorii găsesc că fotografiile sînt cele mai « insuportabile ». E vorba, mai ales, de poze mai vechi. Presa s-a domesticit mult, e drept, în ultimele decenii şi consideră imoral să tipărească imagini hidoase… de care însă e plin Net-ul. Mă rog, n-ar fi singura ipocrizie din stoc. Altă ispravă : înfăţişările umanoizilor în artă sînt din ce în ce mai flu de cînd fotografia şi multe tehnologii sofisticate de identificare au fost puse la punct. Cu alte cuvinte, confruntaţi cu « obiectivitatea » în exces, plasticienii ar pluti în dilemă, modelînd chipuri fără trăsături limpezi, oameni generici – precum cei care merg, ai lui Giacometti. Asta după ce vreun secol şi ceva ar fi concurat ştiinţa livrînd, care mai de care, ipoteze despre viaţa sau ne-viaţa unui cap proaspăt despărţit de trunchi. « Una dintre surprizele acestei expoziţii » – spune Jean Clair – « este aceea că figura majoră a crimei nu este masculină, ci feminină : femeia criminală este cea care fascinează cel mai mult şi care inspiră cel mai mare număr de reprezentări, fie ea istorică sau mitologică, precum Messalina sau Medeea. » Sigur, în arta franceză, Charlotte Corday – cea care l-a ucis pe Marat în baie – bate toate recordurile de frecvenţă. N-au « iertat-o » nici Picasso, nici Munch. Noroc că Jean Clair le atribuie pictorilor tentaţia – evidentă – de a-şi regla cu penelul fantasme diverse, transgresiuni şi alte pulsiuni care diabolizează femeia, scoţînd-o măcar vrăjitoare demonică, dacă nu chiar criminală dovedită. Hazliu rămîne doar faptul statistic din viaţa reală că victimele crimelor sînt în majoritate femei !

Stema Basarabilor din Pravila de la Govora, 1640

© Gabriela Cernuşcă
Încet-încet, în sus…

De 3 mai, ziua libertăţii presei

Reportajul de-acum 72 de ani

Frenetici, polivalenţi, civilizaţi şi formaţi din mers – aşa erau reporterii în aprilie 1938. Ne-o spune Alex. F. Mihail în nr. 585 al Realităţii ilustrate. Noroc că nu se repezeau să inventeze ştiri, dacă e să-l credem pe cuvînt, deşi destule foi interbelice excelau prin ştiri « extraordinare », fantazate 100 %. Un « gen » utilizat intens în presa din primii ani ’90, cînd ziariştii – mulţi formaţi din mers – străluceau prin frenezie de birou şi prin polivalenţă ideologică. Viteza, elementul-cheie al eficienţei jurnalistice în 1938, a fost rezolvată de noile tehnologii. Ce mai rămîne de făcut ? Un pic de şcoală, un pic de teren, un pic de civilizaţie… şi ceea ce a mai rămas din presă ar putea începe să se reinventeze. Pentru cine se interesează de reţeta tradiţională, iată ingredientele :

Cum poate deveni cineva reporter
O fată tînără, dornică să devină reporteră, a venit la mine, crezînd c-ar putea culege oarecari sfaturi.
— Aş dori să fiu ucenica dumitale. Ce trebuie să ştie un reporter ? m-a întrebat.
Mărturisesc că niciodată nu m-am gîndit în mod precis la această chestiune. Căutai să-mi aduc aminte de principalele dificultăţi ce-am întîmpinat în cariera mea.
— În primul rînd, e nevoie să ştii să te caţeri pe un acoperiş…
— ?!!
— … ca să poţi face de acolo o fotografie. Căci orice reporter trebuie să fie în acelaşi timp fotograf, dactilograf, stenograf… Mai e nevoie să ştii să fugi repede… să escaladezi cu uşurinţă un zid… de pildă, în cazul unei tulburări de stradă… Apoi să te exercitezi să sari din mersul tramvaiului.
— Adică de ce n-aş aştepta să se oprească în staţie ?
— Eu, duduie, mă sui şi mă cobor zilnic de vreo şaizeci de ori din vagoanele de tramvai… Dac–aş pierde de fiecare dată numai cîte trei minute aşteptînd să vie alt vagon sau eventual vreun auto, ar însemna trei ore pierdute zadarnic. Cînd să-mi redactez articolele ? De multe ori le scriu chiar în tramvai. În caz contrar, aş pierde toate ediţiile ziarelor… care au ore precise de apariţie… Aş scăpa toate trenurile cu care pleacă coletele noastre. E destul să vin la redacţie cu un minut mai tîrziu ca să mi se refuze o muncă de cîteva ceasuri. Trebuie să fii oricînd gata să te urci într-un avion, după cum e nevoie să nu te sfieşti să pătrunzi într-un canal… Mi s-a întîmplat să intru pînă la brîu în şuvoaiele iuţi şi reci din subsolul bucureştean ca să urmăresc nişte şomeri ce căutau bani şi obiecte pierdute pe stradă de către cetăţenii Capitalei… În aceeaşi zi, peste o oră, eram în casa unui ministru…
Iar dacă intri în vreo şatră de ţigani şi te înconjoară o haită de cîini furioşi, nu te emoţiona prea mult. Oricît de tare te-ar lătra, treci înainte, fără să te grăbeşti. Cîinele nu atacă decît pe cel care se teme de dînsul. […]
Iar cînd ajungi la publicat, vei spune numai a zecea parte din cele ce-ai aflat.
— De ce să nu spun tot ce ştiu ?
— Pentru că nu totul va interesa pe cititori. E nevoie să afli cît mai mult ca să poţi face o alegere gazetărească. Apoi, divulgînd toate ce ţi s-au mărturisit într-un moment de antrenare, ai putea face un rău sau produce o durere cuiva… Trebuie să te fereşti de indelicateţe sau cruzimi inutile, după cum procedează şi medicul sau duhovnicul, pentru care oamenii sînt, de asemenea, la fel de buni sau de răi.

Minciunile reporterilor
Directorul unui mare ziar vienez a declarat într-un congres internaţional : « Prefer ştirea inventată. În primul rînd, e foarte interesantă şi nu o are decît ziarul meu. Apoi scriu de două ori în aceeaşi chestie : o dată cînd dau versiunea mincinoasă şi a doua oară cînd o dezmint. »
Consideraţia e nostimă, dar totuşi nu corespunde realităţii. Constantin Mille ne sfătuia stăruitor : « Cercetaţi cu hărnicie şi spuneţi totdeauna numai adevărul, care este mult mai senzaţional decît minciuna ! »
De fapt, directorii tuturor marilor ziare, atît cei din străinătate, cît şi cei din România, fac cele mai mari sacrificii materiale spre a informa cît mai exact şi mai repede pe cititori. Se cheltuieşte o avere cu corespondenţii locali şi cei speciali trimişi. Aceştia expediază telegrame de sute şi mii de cuvinte sau stau ceasuri întregi în cabina telefonică.
Din această pricină, reporterul n-are ore fixe de lucru : prînzul îl ia, de pildă, la 5 sau 6 seara, iar cu masa ajunge uneori pînă după miezul-nopţii. Se mai poate întîmpla să uite că a rămas nemîncat şi, după o zi întreagă de lucru – cînd se pregăteşte să se ducă acasă –, secretarul de redacţie să-i dea pe neaşteptate o importantă delegaţie. Trebuie să plece imediat la gară spre a nu pierde trenul care pleacă la Sf. Gheorghe sau la Panciu sau la Viena, de unde ar fi sosit, în ultimul moment, o importantă telegramă.
N-ai dreptul să protestezi. N-ai dreptul să fii nici obosit, nici bolnav. […]

Alex. F. Mihail – Realitatea ilustrată, aprilie 1938 (nr. 585), pp. 10-11