Ca şi dumneavoastră, am tot trăit lucruri fără precedent în ultimii ani. Cele mai multe ţin de stupizenie, respectiv de inventarea roţii pătrate şi a apei calde care degeră. De la un punct încolo, fireşte, se tasează şi uimirea, şi refuzul, şi sila. Totuşi, cîte o tresărire de revoltă mai apare ici-colo. De pildă, acum cînd mă uit la o foaie care a mai sărit un cal. Unii au anunţat pe ea o întîlnire cu noi, editura Compania şi Petru Romoşan, despre care nouă nu ne-au spus nimic. Adică ne-au inventat un moment biografic din cuţitele şi paharele lor.
Nu găsesc netrebnicia asta prin nimic amuzantă. N-o înţeleg, n-o diger şi n-o iert.
Mă văd însă datoare să-i previn pe toţi cei care vor vreodată să vină la o manifestare a noastră că aceasta se va găsi întotdeauna anunţată pe site-ul şi/sau blogul nostru. Sau nu – şi atunci, nu va avea loc.

Adina Kenereş

Nu trebuie să fii expert în psihologie politică pentru a sesiza că, în ultimele luni, pe scena oprobriului public sînt făcute să urce des femei şi iar femei. Deşi încărcătura majoră de decizie şi răspundere se găseşte, în mod real, la noi, de partea masculilor şi, mai mult, a fost documentată serios în ani pe calea mediei dirijate grijuliu, în flux şi reflux la fluier, asupra tuturor numelor cu demnităţi afişate, acum că ne apropiem de deznodămînt, oroarea cu secvenţe subliminale de peep-show le-a fost pusă în braţe femelelor. Ca un făcut, toate matracucile par să treacă printr-un moment fericit al existenţei lor, spre deosebire de grosul naţiunii, care agonizează. Iar bunăstarea le iese nu pe nas, ci pe plete. Părul lor nu e nici scurt, nici buclat strîns ; dimpotrivă, e din ce în ce mai lung şi mai învolt, mai strălucit colorat, cu un onduleu liber, care marchează senzual un obiect ce se vrea dezirabil. Adică declară răspicat şi prin celelalte semne că nu ţine de politică prin vreo abstracţie, ci de-a dreptul şi numai prin forţa vitală şi vălurirea organelor, nărăvaş sau tandru întruchipată de gesturi mici care aranjează mai bine nu ideea, ci coama.
Foarte bine. Nu e de mirare nici că auzi mai peste tot comentarii la insolenţa năprasnică sau şovăitoare a acestor cocoane care se încheie cu « mamă, cînd oi apuca-o pe-asta de păr… ». Specia umană răspunde la stimuli precişi. Un lucru pe care-l ştiu bine « păpuşarii », cei ce inspiră şi fluierele. Au şi luat deci o notă mare, chit că nici una dintre nemernice n-a fost încă păruită. Au reuşit să descarce deja un tonaj respectabil de silă şi ură pe umerii unei minorităţi fragile prin natură şi cel mai adesea condiţionate, într-o ţară macho, cu orizont vetust şi aspiraţii rurale, să se aburce la funcţii via budoar.
De mirat însă, m-aş mira numai dacă, într-un tîrziu, furia populară astfel focalizată şi-ar da şi frîu liber acţiunii, repezindu-se la şuviţele cu bucluc. Acum vreo 65 de ani, lucrul s-a petrecut în Franţa cu asupra de măsură în marginea epurării extrajudiciare. Am mai scris despre acea mare epurare ce a scos din joc în multe feluri sute de mii de francezi care colaboraseră cu nemţii după ce ţara fusese ocupată în 1940. În afara tribunalelor şi a camerelor civice care au pronunţat condamnări diverse s-a desfăşurat însă şi marele circ al « tunselor », adică al femeilor acuzate de « colaborare orizontală ». Amantlîcul lor cu ocupantul, simpla bunăvoinţă arătată lui în mod repetat, ca şi avantajele ostentative ale unui trai normal, asigurat în vremuri anormale pentru ceilalţi şi celelalte s-au adunat într-un fitil care le-a explodat viaţa, unora complet şi imediat, altora pe cîteva decenii sau pînă la sfîrşit.
Încă de prin 1941 prin cîteva incidente, dar masiv în 1944 şi 1945 – se pare că pînă în februarie 1946 –, mii şi mii de femei au trăit punerea la stîlpul infamiei. Numărul lor exact nu e cunoscut, dar se ştie că în oraşe, orăşele şi sate din 77 de departamente ale Franţei (erau 90 pe atunci) femeile au fost trase la răspundere de comunitate pentru conduita lor, considerată imorală. Cele mai multe pedepse publice au fost aplicate în mai şi iunie 1945, atunci cînd s-au întors la vatră prizonierii, deportaţii, mulţi dintre cei trimişi la muncă forţată în Germania, precum şi cei care-i însoţiseră pe nemţi în retragere. Ca şi cum acele comunităţi n-ar fi tolerat ambiguitatea din întîlnirea adevărului cu minciuna sau ar fi refuzat pur şi simplu să trăiască mai departe într-un corp cu noduli de acest fel, temîndu-se de un amalgam putrid, cu consecinţe teribile.

continuare »

Acad. Mircea Maliţa
membru al Academiei Române, membru în consiliul director al IPID, fost ministru al Învăţământului, fost ambasador în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii.

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Stadiul exploziei demografice

Dacă cităm ştiinţa şi tehnologia drept factori care legitimează aşteptările « marii schimbări », nu putem omite un alt factor, de presiune de data aceasta, care impune realizarea ei cât mai apropiată. Este factorul demografic. Extinderea civilizaţiei a antrenat popularea în­tre­gii planete cu specia umană.
Valul uriaş, neperceput direct, a putut fi măsurat în decursul ani­lor. M-am născut în anul 1927, când populaţia lumii atinsese 2 mi­liarde, dublându-se în 123 de ani, de la 1 miliard, cât număra pe timpul lui Napoleon. După ce îmi încheiasem studiile şi reveneam de la New York, unde lucrasem cinci ani ca diplomat la ONU, atingând maturitatea la 33 de ani, în 1960, am aşteptat doar 14 ani ca să mă aflu într-o lume de 3 miliarde – moment petrecut, în mod ciudat, în timp ce mă ocupam de organizarea Conferinţei Mondiale a Popu­laţiei la Bucureşti (1974). Intrarea în lumea de 5 miliarde m-a găsit în 1987 ca profesor de modele matematice utilizabile în prognoză la Uni­ver­sitatea din Bucureşti. Era în pragul intrării României în perioada de tranziţie, în cursul căreia, în 1999, lumea avea 6 miliarde de oameni. Şi iată că în 2010 scriu eseuri prospective despre o lume care va atinge 7 miliarde peste doi ani şi apoi va depăşi 8 miliarde în 2025.
E greu de găsit o schimbare mai mare şi mai profundă a socie­tăţii care descoperă cu uimire acum că oraşele, şoselele şi liniile sale aeriene sunt supraaglomerate. Ţine de puterea evidenţei că evoluţia politică, administrativă şi gestiunea treburilor publice au rămas cu to­tul în urmă şi că întîmpină greutăţi, obstacole şi crize în rezolvarea problemelor lor.
Cei care au trăit triplarea populaţiei în cursul vieţii lor înţeleg cu greu că trăiesc în altă lume decât cea în care au văzut lumina zilei. Din toate fibrele ei, această lume cere, pretinde şi impune schimbări radicale.
Trăim într-o lume cu 7 miliarde de locuitori şi în 2050 vom de­păşi 9, îndreptându-ne spre 10. Se pare că nu hrana va fi o problemă, întrucât producţia ei creşte mai repede ca populaţia. Noutatea va con­sta în zonele, ariile şi distribuţia puterii şi bogăţiei. Occidentul (SUA, Canada şi Europa), un grup clasic de afluenţă, va reprezenta doar 12 % din populaţia lumii şi cel mult 30 % din produsul global. Până în 2050, Occidentul îşi dublează producţia, dar restul lumii îl în­mul­ţeşte cu cinci. În vârf vor sta tot statele dezvoltate, dar nu vor forma un grup atlantic, ci unul al Pacificului, cu America de Nord şi cu Asia estică împreună. Emergentele le vor urma de aproape. Rămâne în urmă grupul ţărilor sărace şi populate, cu menţiunea că vor fi ur­bane şi tinere. Ce soluţii se vor propune în forul reconcilierii globale pentru această zonă a cărei mizerie poate surpa întreaga lume ? Iarăşi, edu­caţia în primul rând, culturile şi mentalităţile vor fi luate în calcul.

La intrarea în primăvara lui 2010, Paul Garde, specialist în Balcani – şi profesor care a ţinut cursuri pe tema lui predilectă la Aix-en-Provence şi la Geneva, dar şi la Yale şi Columbia –, vedea pilitura de fier a regiunii aşezîndu-se pe axe magnetice clare. N-au trecut decît vreo şase luni de atunci, dar parcă n-am fi mers într-a treia în oraş, ci într-a cincea pe pista de decolare a unui aeroport…

« O partidă ruso-americană se schiţează de-o parte şi de alta a Mării Negre : în timp ce Washington-ul încearcă să atragă în NATO foste republici sovietice (Ucraina, Moldova, Georgia), Moscova îşi avansează pionii în Balcani. Pentru a refuza independenţa Kosovo, diplomaţia rusă a obţinut sprijinul României şi al Greciei. În Serbia, nu i-a susţinut pe radicali, care se opuneau intrării ţării lor în UE, ci pe Tadici, care e favorabil integrării – Moscovei i-ar fi util să aibă un releu la Bruxelles. Pentru aducerea gazului de la Caspica în Europa concurează două proiecte care traversează Balcanii : proiectului Nabucco, lansat în 2004 şi patronat de Uniunea Europeană, proiect care evită Rusia, aceasta îi replică în 2009 cu proiectul South Stream, care ocoleşte Ucraina. Guvernele interesate primesc oferte din ambele părţi. Vor apărea, probabil, şi alte „idei“.
Se desenează astfel o partidă între doi jucători : Occidentul (America şi Europa) de-o parte, Rusia de cealaltă, opţiunea ţărilor balcanice rămînînd liberă. Nu e o întoarcere la Ialta, unde partenerii erau aceiaşi, dar opţiunile locale se făceau prin constrîngere ; nu sîntem nici în 1914, cînd opţiunile erau libere, ca şi astăzi, dar Europa occidentală era divizată, şi nu unită cum e azi, iar Rusia era membră a unei alianţe europene, iar nu izolată. E vorba deci de o configuraţie originală : Balcanii bipolari.
Dar, s-o spunem încă o dată, această situaţie abia se schiţează. Peninsula e într-o perioadă de tranziţie de la sistemul precedent, unipolar, la cel descris mai sus, bipolar. În această regiune a lumii, spre deosebire de altele, occidentalii sînt încă, pentru moment, deţinătorii titlului, iar Moscova nu e decît challenger-ul. »

(din capitolul « L’Échiquier des puissances », Les Balkans. Héritages et évolutions, de Paul Garde, Champs / actuel, Flammarion, Paris, 2010, pp. 164-165)

MIHAI I, rege al României (1927-1930, 1940-1947)

Mihai I, rege al României

[…] Cea de-a doua domnie a regelui M. începe la 6 sep. 1940, în condiţiile în care întreaga putere este transferată de Carol II generalului Ion An­tonescu, şi continuă după cel de-al doilea război mon­dial, sub ocupaţie sovietică. Regele află despre declanşarea războiului împotriva U.R.S.S. (22 iun. 1941) ascultînd postul de radio BBC. „Eram absolut potrivnic ideii de a vedea România alăturîndu-se forţelor Axei. De asemenea, eram împo­triva declarării războiului contra ruşilor. Dar consideram totuşi justificată voinţa românească de a recupera Basarabia ocupată de sovietici şi care era parte integrantă din ţara noastră.“ Stabileşte contacte cu liderii unor partide politice care se opun continuării războiului dincolo de graniţa de est a Basarabiei. În apr.–mai 1944, îi însărcinează pe Constantin Vişoianu şi pe Barbu Ştirbei să negocieze la Cairo o pace separată între România şi Aliaţi. „Grupul nostru de conjuraţi se întîlnea la început o dată pe lună, apoi de două ori pe lună. După căderea nopţii, eu trimiteam pe cineva să îi aducă pe participanţi într-un automobil banal. Ei pătrundeau în casă printr-o uşă ascunsă, în spatele Palatului, uşa care conducea direct la apartamentele mele. Secretarul meu [Mircea Ionniţiu] asista la discuţia care dura, în general, două sau trei ore. Cîte o dată, mama mea ni se alătura. Aveam cu toţii acelaşi obiectiv : să ieşim cu orice preţ din război.“ Înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului este fixată pentru 26 aug. 1944. La 23 aug. 1944, după ce trupele sovietice au străpuns frontul de nord-est din Moldova şi ger. şi-au retras diviziile de blindate (7 divizii, cf. Ilie Şteflea ; 8 divizii, cf. Constantin Pantazi) pentru a le trimite în Polonia, regele M. preia ini­ţiativa, decide arestarea lui Ion Antonescu (după refuzul acestuia de a încheia un armistiţiu) şi ieşirea României din războiul împotriva Aliaţilor. În seara aceleiaşi zile, Ion Antonescu este preluat de o echipă condusă de Emil Bod­năraş, care îl va transporta ulterior în U.R.S.S. Alături de chestiunea Fondului Naţional Român şi de atitudi­nea faţă de politica externă a lui Nicolae Ceauşescu, evenimentele de la 23 aug. 1944 au reprezentat, după 1945, unul dintre principalele motive de dispută ale românilor din exil. Printre adversarii regelui M. şi ai actului de la 23 aug. 1944 s-au numărat Pamfil Şeicaru şi o parte din legionari. În art. „Majestatea Sa Trădarea“, din rev. Car­paţii, nr. 23, 1980, pp. 19–21, Traian Popescu afirmă următoarele : „Ca şi tatăl lui, Carol al II-lea, a fost în continuare călău şi vânzător al Neamului Românesc. / Citiţi cu aten­ţie reportajul romanţat reprodus din Magazinul francez Cavalcade, Nr. 93 din 15 Ianuarie 1948 şi veţi descoperi uluiţi că — EL PERSONAL — fără a se mai sfătui cu şefii aşaziselor partide istorice, cu care conspirase tot timpul răsboiului anti bolşevic, împotriva efortului de supravieţuire al Neamului, a decretat, la or­dinele Moscovei transmise prin amanta lui comunistă Dolly Chrissoléghos [Chrissoghelos] « Dodo » şi aduse de Bodnăraş, pe care îl ascunsese în Palatul Regal, încetarea focului şi aruncarea Ţării în drama dela 23 August 1944.“ În ian. 1945 re­gele M. îi adresează preşedintelui Roosevelt un memoriu prin care solicită aplicarea corectă a armistiţiului încheiat de România cu U.R.S.S. la 12 sep. 1944. Ca urmare a presiunilor exercitate asupra sa de A.I. Vîşinski, ministru adjunct al Afacerilor externe, fost procuror general al U.S.S.S., şi de mareşalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului II ucrainean, sosit la Bucureşti, regele îl desemnează, la 6 mar. 1945, pe dr. Petru Groza pentru a forma un guvern controlat de comunişti. Regele M. e decorat la 6 iul. 1945 de Sovietul Suprem al U.R.S.S. cu ordinul Victoria, cea mai înaltă distincţie militară sovie­tică, pe care au mai primit-o Roosevelt, Churchill, de Gaulle, generalii Montgomery şi Eisenhower, şi mareşalul Tito. Decoraţia îi este înmînată la Bucureşti, la 20 iul. 1945, de către mareşalul Tolbuhin. În aug. 1945, după ce pre­şe­dintele S.U.A., Harry S. Truman, declară că nu va semna un tratat de pace cu România decît dacă aceasta va avea un guvern democratic, regele M. îi cere lui Petru Groza să demisioneze. În faţa refuzului acestuia, declanşează „greva regală“, se retrage la Sinaia şi încetează să mai semneze decretele guvernului. La 8 noi. 1945, de ziua onomastică a regelui, au loc mari manifestaţii de simpatie la Bucureşti, soldate cu ciocniri între demonstranţii anti­comunişti şi comunişti, şi cu morţi, răniţi şi numeroase arestări din rîndurile anticomuniştilor. În ian. 1946, ca urmare a unei remanieri superficiale a guvernului Petru Groza prin includerea a doi miniştri fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţio­nal Liberal, regele este silit să înceteze greva. Preşedintele Truman îi transmite cel mai important ordin militar ame­rican, Legion of Merit, în grad de Chief Commander (acor­dat la 20 mar. 1946). Decoraţia i-a fost înmînată regelui la Bucureşti, în ziua de 10 mai 1947, de către o delegaţie americană. În noi. 1946, alegerile generale din România sînt falsificate în favoarea comuniştilor. Potrivit infor­ma­ţiilor oferite de Ivor Porter în vol. Michael of Romania (2005), în iarna anului 1946 s-ar fi înregistrat o tentativă de a-l asasina pe rege. La 12 noi. 1947, regele M. pleacă la Londra, la nunta principesei Elisabeta, viitoarea regină a Angliei. Aici o cunoaşte pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, fiica prinţesei Margareta a Danemarcei, cu care se căsătoreşte la 10 iun. 1948, la Atena, în rit ortodox. […]

continuare »

Două minţi chibzuite s-au mirat că vorbim de reţete în care se lăfăie carnea cu kilul, vinul cu sticla, iar cartoful săracului abia de scoate nasul. Adică în Franţa nu sînt vegetarieni ? Ei, ba bine că nu, mult mai mulţi decît în România. Dar şi săraci sînt foarte mulţi ! Ceea ce nu înseamnă că se renunţă la vin – cît timp sîntem în Franţa, vinul nu-i departe, dar poate fi gătit şi cu paharul.
Cartofii cu vin, de-un paregzamplu, sînt monedă curentă la ţară şi în burgadele în care mămăicile mai pot să-şi ajute nepoţii să ţină strîns de băierile pungii cîtă vreme veghează ele plita. Şi atunci pun 1,5 kg de cartofi la fiert (sau îi fac à la vapeur), pregătind alături sosul de vin. Adică pun într-o cratiţă vreo trei linguri de unt, sare, piper, pătrunjel şi ceapă tăiate mărunt şi o ţin puţin pe foc. Presară cam o lingură de făină deasupra, iar peste rîntaşul ăsta pun să fiarbă o cană de supă chioară şi una de vin. Sosul cît de cît legat pică bine peste cartofii tăiaţi felii la o cină.
Copiii se bucură mai mult de o galette de cartofi. Galette e orice tartă, inclusiv una sărată, coaptă într-o formă rotundă de faianţă rezistentă la foc sau un vas identic de iena. Dintr-un kilogram de cartofi fierţi se scoate din furculiţă un piureu şi se îmbogăţeşte cu trei ouă bătute, un pahar de smîntînă, sare şi piper după gust. « Galeta » e rezultatul coacerii la cuptor a acestei banale compoziţii preţ de o jumătate de ceas.
Cine se simte însă frustrat de autenticul gust al dezastrului îşi poate face o panade. Adică pîine şi apă – ca la ocnă ! Panade era numele provensal al pîinii. Adunaţi coltuce şi resturi de pîine uscată sau pe cale de a prinde mucegai şi puneţi-le la înmuiat iar apoi la fiert cîteva minute. Supa asta nu e lucrul cel mai rău dacă în fiecare bol pus pe masă se adaugă o linguriţă de unt sau o lingură de smîntînă. În schimb, nu e de joacă atunci cînd auziţi pe cineva spunînd : « On est dans la panade. » Asta vrea să zică « am încurcat-o » / « sîntem în rahat » / « ne-am fript » – situaţii din care tocmai pîinea a cam dispărut…

Conf. Dr. Cristian Pîrvulescu
conferenţiar, SNSPA-Facultatea de Ştiinţe Politice ; preşedinte, Asociaţia PRO DEMOCRAŢIA

fragment din România după criză. Reprofesionalizarea, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare – IPID, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, Editura Compania, Bucureşti, 2010

Rolul societăţii civile şi al gândirii critice pentru identificarea ieşirii din criză

Cât poate rezista o democraţie la criză ? Un an, doi, zece ? Data trecută, când Marea Criză a zdruncinat lumea, democraţiile s-au prăbuşit rând pe rând în faţa totalitarismului. Şi nu doar în Germania, unde în 1933, la nici trei ani de la debutul crizei, Hitler se instala la Cancelarie şi deschidea calea celui de-al Treilea Reich, dar şi în România, unde Carol al II-lea mai întâi încerca în 1932, apoi reuşea în 1938 să pună democraţia românească, aşa de faţadă cum era, între paranteze. De ce ar fi democraţia acum, în 2009, cu mult mai stabilă decât atunci ? Căci nu doar aiurea, ci şi pe la noi, multe lucruri sunt surprinzător de asemănătoare.
În România, sirenele neoliberalismului mai atrag încă « marinarii » spre mitica insula Ogygia chiar şi acum, când iluzia economică a creşterii constante, ca şi cea morală a binelui public fondat pe vicii private s-au prăbuşit. Dar, cu toată amploarea crizei, noua Calypso nu şi-a pierdut nimic din farmecele sale. Deşi economia « reală » devenise o simplă anexă a baloanelor financiare ce nu au întârziat să se spargă rând pe rând, credinţa în capacitatea pieţei de a se autoregla a rămas intactă. Valoarea fictivă a activelor financiare, care s-a dublat într-un timp scurt, de doar câţiva ani, în Statele Unite, a antrenat o creştere economică întemeiată pe îndatorarea internă şi externă, pe care s-a bazat întreaga creştere economică mondială, de la cea a Chinei la cea a ţărilor emergente din Europa. Iar statele, acolo unde aceste instituţii încă mai existau – ceea ce nu a fost sau nu este cazul Românei, unde statul nu doar lipseşte, ci a devenit anexa grupurilor private –, au abdicat de la puterile ce le reveneau în numele amăgitoarei competitivităţi.
Economia de piaţă, lumea afacerilor, dar şi societatea însăşi trebuie salvate de la colapsul unui capitalism centrat pe consum excesiv şi lipsit de viziune. Mult prea ataşaţi acestei iluzii ideologice, « marinarii » noului Ulise nu se lasă dezvrăjiţi cu una, cu două. Convinşi, poate şi pentru că provin dintr-o ţară subdezvoltată, că doar creşterea economică este soluţia pentru ieşirea din sărăcie, nu cred în alte soluţii decât cele bazate pe implacabila « mână invizibilă ». Şi totuşi, alte soluţii au fost propuse, şi nu de azi, de ieri. Dezvrăjirea creşterii economice, acest remediu miraculos al neoliberalismului, a fost gândită încă de acum patru decenii. Ba chiar unul dintre cei mai mari economişti ai lumii, născut în 1906 pe meleaguri dobrogene, Nicolae Georgescu-Roegen, a fost unul dintre apostolii descreşterii economice.
Pentru Georgescu-Roegen, proiectul economiştilor neoliberali dovedea o viziune mai degrabă mecanică, inspirată din fizica newtoniană, şi, pentru a dovedi viciul de fond al acestei concepţii, a apelat la celebra lege a entropiei ca să demonstreze imposibilitatea creşterii continue şi nelimitate. Or legea entropiei punea în evidenţă relaţia directă dintre utilizarea fără discernământ a resurselor naturale pentru asigurarea creşterii economice şi degradarea continuă a mediului. Chiar dacă inspirată din termodinamică, legea entropiei aplicată proceselor economice dovedeşte imposibilitatea creşterii continue.
De aceea, Georgescu-Roegen credea, din contră, că soluţia nu poate fi susţinerea creşterii economice, ci descreşterea. Pe fondul acestor reflecţii, sub egida Clubului de la Roma, a fost publicat în 1972 celebrul raport Meadows despre limitele creşterii. Criticat de apostolii neoliberalismului – chiar de Hayek, care, în calitatea sa de « papă » neîncoronat al şcolii neoclasice, a criticat teza limitelor creşterii în discursul său de la primirea premiului Nobel în 1974 –, raportul lui Meadows a revenit astăzi în actualitate. În 2009, Dennis Meadows a fost desemnat laureatul celei mai importante distincţii ştiinţifice japoneze, Japan Prize. Poate că şi în România o reflecţie sistematică asupra acestei formule de ieşire din criză, dar şi o reconsiderare a moştenirii teoretice a lui Georgescu-Roegen ar putea fi stimulată.
Căci rolul societăţii civile, în măsura în care aceasta chiar este acceptată ca instrument de inginerie civică, nu este doar acela de a limita un stat devenit abuziv ori de a ajuta un stat slab să se consolideze, ci de a permite gândirii critice şi alternative să existe. Întreaga istorie a evoluţiei conceptuale a societăţii civile prezentate mai devreme ilustrează dificila, dar necesara bipolaritate public-privat. Delicatul echilibru dintre public şi privat are aceeaşi funcţie ca şi cel dintre puterile statului. Iar fără existenţa spaţiului critic consolidat pe temelia societăţii civile, controlul politic şi diversitatea economică nu mai au niciun fundament şi pot fi oricând eliminate. Compromisul democratic nu poate rezista în absenţa unor mecanisme de asigurare a echilibrului politic şi a pluralismului intelectual pe care doar societatea civilă le poate asigura.