Am şi eu, ca toată lumea, 20-30 de „momente“ din copilărie, impresii de neşters cu toate că nimic din acele întîmplări nu anunţa vreo valoare memorabilă. Printre ele, cel cu lintea. Bunica dinspre partea mamei strîmbă din nas la nişte boabe de fasole tare mărunte. Le prefiră printre degete într-o pungă transparentă şi zice : « Pfăi, parcă-i linte ! » « Ce e linte ? » zic. « Mîncare de război. Să n-o văd ! » Vreo 25 de ani nici n-am ştiut cum arată lintea asta belicoasă. Cînd m-am trezit cu ea în farfurie, nici n-am vrut să ridic furculiţa. Amicii care o comandaseră la bistrou – să ne încălzim într-o amiază umedă, la un tîrg de vechituri de pe malul Senei – au rîs zdravăn auzind povestea. « Ca să vezi, la noi e legumă naţională, la alţii mîncare de sărăcie şi chin ! » Biata linte nu e singura în situaţia asta. Tot « naţionale » sînt în Franţa guliile şi felurile pline de praz, ridichile de lună, anghinarea, dovleceii ţepeni, dovleacul în 1 000 de feluri, supele de ceapă, garniturile de morcovi, tartele cu pere, conservele cu cepe-miniatură, ciuperci diverse, bame şi năut din nordul Africii etc.
De la o vreme, sătulă de fasolea uscată pe care o tot nimeresc în Bucureşti din lotul de cretacic, m-am întors spre lintea salvatoare. Mult mai amabilă şi la fel de bogată în nutrienţi ca alte oleaginoase, dacă nu şi mai şi, are bunăvoinţa de a se înmuia într-un sfert de ceas. Fierbe repede, cu o ceapă întreagă şi, eventual un morcov. Înghite un pic de ulei, sare, piper şi aromatele (cimbru, măghiran, rozmarin… ) care ne plac. Dacă vrem s-o facem mai gustoasă, o lăsăm să dea cîteva clocote finale cu bucăţele de cîrnaţi gata prăjiţi sau de costiţă afumată. Ca orice boabă care se respectă, creşte şi lintea de vreo patru ori, doar că îmbuibarea are loc într-o jumătate de ceas cel mult, în loc de lungile ore pe care şi le cere fasolea pietroasă.
Unii o vîră doar fiartă într-un mixer şi dreg piureul delicios pe loc, după gust. Alţii – în Auvergne şi în Limousin, adică în centrul Franţei – pun la cuptor o cratiţă unsă cu unt şi tapetată cu pesmet, în care au aşezat straturi-straturi de linte fiartă cu mirodenii şi resturi de carne tăiate mărunt, deja gătite, sau carne tocată în amestec, ca pentru varza noastră à la Cluj. Stropesc pe deasupra puţin bulion diluat, plasează ici-acolo şi puţin unt, presară pesmet. O asemenea porţie ţine de foame cîteva ceasuri şi dacă trebuie să ieşi la dat zăpadă ! Am mîncat cu delicii aşa ceva şi… am adormit.
După mulţi ani, vreo 40, am ajuns să mă întreb dacă popota de război avea înţelepciunea să umple burţile cu lintea foarte hrănitoare sau populaţia de prin satele noastre, învăţată cu iluzia de belşug a făsuiului, sfida modestia lintei, care se găsea mai uşor şi părea neserioasă fiindcă se gătea prea iute. Dar, mai ştii ?, poate că între război şi linte numai bunică-mea făcuse o legătură aiuristică, iar « icoana » clipei mi s-a lipit numai mie trainic pe scoarţă.

© Vlad Predescu
Importantă e direcţia !

La 7 ianuarie s-a împlinit un an de la moartea lui Philippe Séguin. Incredibil anul, ca şi ziua aceea în care omul s-a prăpădit, singur în casă, secerat de o criză de inimă. Auzind vestea atunci, m-am ridicat în picioare. Reflex. Dinaintea acelei singurătăţi care e parte din ce are (avea ?) Franţa mai bun : garanţia ideii înalte despre stat. Prin 1994, într-o oarecare conversaţie de birou, la Paris, un director amabil m-a întrebat pentru ce om politic am simpatie. « Pentru Philippe Séguin », am zis. « O, doamnă », a sărit el, surîzînd larg, cu uriaşa simpatie pe care te simţi obligat să le-o arăţi netoţilor, « acela nu e ceea ce se cheamă „un om politic“. Acela e cel mai mare bărbat de stat al Franţei. » M-am înclinat.
Philippe Séguin era în acel moment preşedintele Adunării Naţionale. Respectat, ascultat cu urechile pîlnie, niciodată temut. Reuşise să irite multă lume cu doi ani în urmă, raliind 49 % din populaţie la un NU hotărît tratatului de la Maastricht. Explicase pe lat şi pe lung de ce nu era bun – nu principiul, ci tratatul concret. Orator neîntrecut, înţelept, cultivat şi onest, le reamintise tuturor că forţele şi interesele nu se pot lipsi de inteligenţă şi prevedere pe termen lung. Felul în care au evoluat lucrurile pare să-i dea şi azi multă dreptate. Cu studiile lui serioase de literatură, de istorie şi de administraţie, a făcut mereu nu doar cărţi citite cu real interes, ci şi punctajul maxim al locurilor prin care a trecut : şi ca primar, şi ca şef al partidului care reunea dreapta şi ca prim-preşedinte al Curţii de Conturi în ultimii ani. Cert dispus la compromis politic într-o mult mai mică măsură decît o cereau confraţii, mereu gata să obiecteze pe chestiuni de fond, dar şi cu demisia gata scrisă în servietă şi servieta deschisă iute pentru a extrage foaia. I s-a confecţionat o reputaţie de « năbădăios », i s-au pus în cîrcă înciudări şi ranchiuni. Dar nimeni nu i-a putut imputa vreodată o nedreptate, o porcărie, un mişmaş. Nici atunci cînd, încheind prezentarea rapoartelor din jilţul său de la Curtea de Conturi, arăta că politica bugetară a preşedintelui merită să fie revizuită, aşa cum merită să fie criticate cheltuielile excesive ale Palatului Élysée sau cele făcute, în numele ţării, pentru preşedinţia franceză a UE. Rigoarea omului şi a cifrelor lui nu avea nimic mecanic şi nici academic – cuvintele rămîneau calde, Séguin surîdea naturii umane chiar şi atunci cînd concluzia suna întunecat. Rămăsese un om din Maghreb – rămas orfan de tată la război şi plecat din Tunisia către Hexagon în adolescenţă –, dar şi unul care datora totul Franţei şi lui însuşi.

continuare »

© Vlad Predescu
Există şi la oameni

Alianţa normală, banală chiar şi care trebuia realizată mai demult, dintre PNL şi PC (cu o forţă media redutabilă) a băgat în streche vuvuzelele struţocămilei PDL (V. Tismăneanu, M. Cărtărescu, T.R. Ungureanu, M. Mihăieş). Ei şi încă alţii au început să latre strident la lună în apărarea purităţii, a onoarei, presupus pierdute, a liberalilor, trompetele fiind, împreună cu traseiştii Stoica, Stolojan, Flutur, liberali din tată-n fiu de la Ana Pauker, Drăghici şi Leonte Tismăneanu încoace. Fabricaţi ei înşişi cu mari costuri de fostul şi (doar) aparent eternul aparat de propagandă de partid şi de stat, îi agresează înnegrind hîrtia şi murdărind ecranul pe Crin Antonescu şi pe Dan Voiculescu, doi şefi ai opoziţiei totuşi, spre satisfacţia deplină a comandantului lor suprem de vapor şi de ţară spre care trag complice cu ochiul. Atacul la opoziţie şi susţinerea puterii ne amintesc că aceşti bieţi mediocri au fost crescuţi şi educaţi în spiritul dogmelor PCR. Cu cît ţipă mai tare pe modelul « ia-l de pe mine, că-l omor », cu atît încurcă mai rău şi mai sigur trotineta PDL a lui Băsescu.
Isteria penibililor propagandişti e o primă probă că alianţa PNL-PC e bună. PDL ratează astfel clar o iluzorie alianţă cu singurul partid avînd un electorat educat şi care nu poate fi cumpărat cu pixuri şi găleţi portocalii, adică Partidul Naţional Liberal. PC are meritul de a fi, prin înzestrarea sa media, cel mai vocal opozant la Băsescu. Izolarea PDLului e cu atît mai gravă, cu cît UDMR (masculul din cuplul PDL-UDMR) începe să fie identificat cu un partid antiromânesc. Legea Educaţiei ar trebui să ducă la groapa istoriei atît UDMR, cît şi PDL, plus Curtea Constituţională, fără ca aberanta lege să fie pusă vreodată în practică.
Următoarea alianţă, PNL-PC-PSD, previzibilă, ar trebui să ducă şi la dizolvarea nedemocraticei şi ultraoportunistei organizaţii UNPR, a lui Eugen Nicolicea, Şerban Mihăilescu, Cristian Diaconescu şi alţi Gabriel Oprea, fugiţi cu voturi cu tot la dubiosul PDL prezidenţial. Să le reamintim, pentru că probabil că au uitat, şi fripturiştilor PDL (Tismăneanu, Cărtărescu, Mihăieş – Patapievici se ascunde deocamdată) că partidul lor e unul securist, de stînga-dreapta, populist şi cangrenat de corupţie, cu un singur program economic, acela al îndatorării la FMI.  
Criza ne aduce măcar beneficii morale. Putem vedea cu ochiul liber cine e cine (who is who). Dracii îşi arată măcar coarnele şi cozile în toată splendoarea lor drăcească.

Petru Romoşan

Joi seara, nu a fost nimeni pregătit pentru întîlnirea TV cu Adrian Sobaru, omul care s-a aruncat de la balconul Parlamentului românesc pentru a muri cu rost şi pe care Doamne-Doamne – cum zice el – l-a iubit într-atît – prea mult, cum zice el –, încît, cu un deget întins, după obiceiul Lui, l-a întors spre viaţă. Antena 3 a oferit lungi minute de cadru fix, prim-plan, pe profilul jumătate rănit şi blînd, jumătate bandajat al unui tehnician de imagine luminat pe dinăuntru. S-a scurs aproape o oră de uimire ruşinată, admirativă, în compania lui, cel azvîrlit în gol cerînd libertate, şi deci oprirea netrebniciei naţionale, un salt plin de rost pentru conştiinţa anesteziată a unui popor întreg. Cutremuraţi atunci, cum se şi cădea, am rînjit cu toţii de silă la vocea gogomană care cerea să nu politizăm « incidentul » – petrecut cu strigăt politic, scris cu mesaj politic de tipar pe un tricou alb şi localizat în cel mai înalt for politic al ţării într-un moment de maximă activitate politică – şi ne-am făcut cruce, împlorînd pentru acel erou mila Domnului. Care a şi venit. Nu ne-am aşteptat deloc să spună vreo faţă bisericească o vorbă de duh. Care nici nu a venit. De 65 de ani, ortodocşii români se descurcă singurei să-i iubească pe vrăjmaşii lor şi să fie pregătiţi cînd vine ceasul, fără să conteze pe mediatorii formali altfel decît sub specie ceremonială. În mare înţelepciunea lor, le preferă raclele şi miracolele pe care poţi să pui mîna, vrăjile la comandă cu preţ fix, tarotul cu poveşti exotice, tot simplu tarifat, şi catastrofele ornate cu donaţii cifrabile.
De pe ecran, Adrian Sobaru surîdea angelic realităţii spiritului, cea mai reală dintre realităţile civilizaţiei, iar cînd, în cele din urmă, s-a ridicat în picioare, toată lumea a văzut limpede că trupul nu i se putea îndrepta cumsecade din pricina aripilor prea lungi, prea grele pentru el, dar foarte bine sudate. Ce bucurie să vezi cu ochii tăi, iar nu cu cei ai minţii, un lucru atît de bine făcut, lucru de nedezlegat, trăitor în veac ! E sigur că această emisiune antologică va fi revăzută de mii de ori şi mii de gînduri interesante vor ţîşni pe marginea ei, pomenindu-i pe Adrian Sobaru şi pe bravul Mihai Gâdea (oare cîţi alţii s-ar fi descurcat într-un asemenea rol ?), dar vreau să sper că nu vor dispărea niciodată laudele la acele balamale de aur orbitor, ţinînd atît de fest fragila împletitură de pene şi fulgi.
Poate unii să fi plecat urechea bleagă la guriştii dezinformării care făceau din Adrian Sobaru un dezechilibrat, poate alţii să fi cedat la ispita transformării lui în « element conspirat » şi calculator de asigurări de viaţă. Totul însă pînă aseară, cînd viii şi morţii noştri l-au putut vedea şi auzi de-a dreptul vorbind, cu linioară de la capăt, despre distrugerea noastră programată. Aceea care se întemeiază pe trădare pentru orice minte întreagă. Aceea care se compune din minciuna şi hoţia care au încălecat bunul-simţ şi respectul pentru valori. Aceea care a pus o cruce – diabolică, nu creştină – pe viitorul copiilor noştri, care a ucis speranţa şi a înecat în beznă luminiţa. De ce nu ne putem extrage din dezastru ? Pentru că nu suntem uniţi, crede Adrian Sobaru, pentru că s-a instalat frica de pierdere a şansei la propria supravieţuire, iar ea cimentează dezunirea. Toate diagnosticele pe care le-a pus sînt 100 % corecte. Întreaga imagine construită de el a unei ţări dorită de trădătorii noştri moşie goală, de vîndut, fără de cetăţeni, corespunde perfect celor mai secrete planuri – acestea, cum se întîmplă pe pămînt, pe măsură ce sînt puse în aplicare, se… desecretizează (!).
Iar pe măsură ce treceau minutele cu Sobaru, în mijlocul ecranului se întîmpla minunea chemată de români de 20 de ani : vorbele astea cinstite, spuse de atîtea ori în situaţii umplute cu cîlţi de verbiaj, vorbele astea simple, golite deliberat de sens şi greutate, se întrupau. În multele pauze dintre ele, în tăcerile întrerupte de gesturi timide, în ochii vorbitori cu lacrimi, începea carnea să crească. Noi, nenorocitul de capital uman stors de vlagă şi optimism de stăpînii noştri tîmpi şi imorali, autohtoni şi străini, noi am auzit forma din nou curată a codului dintîi. Limbajul nostru comun, dinamitat zi de zi, n-a dispărut. Numele adevărate ale comunităţii, singurele care ne leagă şi ne dau o faţă fiecăruia dintre noi, există. Aşa cum există şi libertatea, îngropată sub munţi de demagogie, gogoşi, teroare. Deloc surprinzător, se vedeau, în fine, şi sforile care le trag hăis-cea. Oare îşi închipuie vreun naiv că o asemenea drojdie care face pîinea poate fi anulată de un discurs de politruc, oricît de meşteşugit ? Crede vreun stăpîn de sclavi de pe la noi sau de aiurea că vorbele adevărate ale gurii de sacrificiu amânat pot fi scoase din auzul mulţimii ?
Lucru ciudat, ai fi zis că pe fundalul falimentului RO, chiar în ziua cea mai plină de gafe diplomatice şi politice de calibru, Doamne-Doamne (acelaşi) s-a hotărît să trimită făpturilor Lui o arătare. O epifanie adică, ca pusă pe drum cu trenul din Vestul aflat la patru zile depărtare. Acolo, duminica trecută, oamenii l-au sărbătorit pe cel ce le-a apărut magilor ca un rege. O « apariţie » iubită de copii şi încununată cu o coroană de carton aurit pentru cel ce găseşte o mică figurină norocoasă în plăcinta zilei. Să fie acest « simplu om » – cum zice Adrian Sobaru despre sine – o simplă întîmplare de ianuarie ? Şi atunci cum se face că au explodat SMS-urile, căsuţele de mail, forumurile şi reţelele sociale în cîteva ore ? Pînă şi ochilor mei obosiţi li s-a părut, după zeci de mesaje citite, că milioane de alţi ochi obosiţi au văzut, ca şi mine, regele cu capul spart, un simplu om trimis de departe să ne redea nouă pe noi înşine. Încet, cu răbdare, cu grijă, ca unor bolnavi mult mai mari decît el.

Simţiţi că vă lasă nervii ? Amintiţi-vă cum era cînd rîdeaţi din toată inima la o prostie sau o glumă absurdă. Nu ca la un banc. Există un rîs sau un surîs şi mai bun : cel inspirat de poezii sau cîntecele copilăreşti. Avem infantilităţi adorabile în folclorul nostru, inclusiv în cel modern, dar ne-am gîndit să lărgim puţin cercul aruncînd azi un ochi la cel francez. Iată un cîntec urban, în care s-au înghesuit poştaşul, casa de hîrtie imposibilă şi avionul cu reacţie, dînd pe uşă afară orice realism. Am încropit şi o versiune RO cantabilă, cît mai aproape de invenţia şturlubatică a puştilor francezi. Il était un petit homme răsună în toate grădiniţele şi şcolile primare din Hexagon, dar îl fredonează şi taximetriştii blocaţi în trafic…

Il était un petit homme

Il était un petit homme,
Pirouette, cacahouète,
Il était un petit homme
Qui avait une drôle de maison. (bis)

La maison est en carton,
Pirouette, cacahouète,
La maison est en carton,
Les escaliers sont en papier. (bis)

Si vous voulez y monter…
Vous vous casserez le bout du nez.

Le facteur y est monté…
Il s’est cassé le bout du nez.

On lui a raccomodé…
Avec du joli fil doré.

Le beau fil(e) s’est cassé…
Le bout du nez s’est envolé.

Un avion à réaction…
A rattrapé le bout du nez…

Mon histoire est termineé…
Messieurs, Mesdames,
applaudissez !

Era un omuleţ prea bun
Piruetă, alunetă,
Era un omuleţ prea bun
Cu o căsuţă de nebun. (bis)

Căsuţa din carton îi e,
Piruetă, alunetă,
Căsuţa din carton îi e
Şi scările de hîrtie. (bis)

Dacă vreţi acolo sus…
Rămîneţi fără năsuc…

Un poştaş s-a căţărat…
Şi fără nas chiar a rămas…

Recusut fu iscusit…
Cu fir de aţă aurit…

Dar s-a rupt cel firicel…
Şi nasul a zburat în cer…

Reactorul a ţîşnit…
Şi nasul l-a regăsit…

Povestea s-a terminat…
Domni şi Doamne, aplaudaţi !