de Johan Rockström

Johan Rockström


[…] Am atins, prin intermediul unor evaluări ştiinţifice glo­bale, cum ar fi aceea a Comisiei ONU pentru Schimbările climatice şi Evaluarea sistemului ecologic în pragul mileniului, un punct dincolo de care, în calitate de cetăţeni ai planetei, ne aflăm în posesia unor informaţii ştiinţifice clare şi bine fundamentate, care ne sprijină în acţiunile noastre. Nimeni nu ar trebui să poată pune acest lucru la îndoială, dar, cu toate astea, noi nu am fost până acum dispuşi să facem cele de trebuinţă ca să re­ducem ra­dical riscurile. Dimpotrivă, i-am căzut mai degrabă victime cântecului de sirenă al compromisului.
În dialogurile mele cu politicieni, cu oameni care au funcţii de conducere în lumea afacerilor, cu jurnalişti şi cu publicul, sunt în continuare prins în această dilemă. În primăvara lui 2009 am încercat diverse tactici pentru a comunica faptul că nu dispunem de suficiente dovezi în favoarea ideii că o înjumătăţire a emisiilor de carbon până în anul 2050 ar avea drept consecinţă certitudinea unui viitor « sigur », cu o încălzire globală de sub 2°C. Mi-am bazat acţiunile pe faptul că până şi al patrulea Ra­port de evaluare al IPCC arată că înjumătăţirea emisiilor ar duce la o înjumătăţire a riscului ca încălzirea să depăşească 2°C, şi că o reducere a emisiilor cu 80 %  sau mai mult este necesară pentru a ne asigura o şansă rezonabilă de a rămâne sub creşterea de 2°C. Cercetările mai recente ne oferă o imagine şi mai neplăcută, şi anume aceea că emisiile de CO₂ ar trebui eliminate complet până în 2050 pentru a avea o şansă de 70 % de a evita creşterea de 2°C – şi asta reprezintă încă un risc destul de mare de a da totuşi greş !
În timpul unei reuniuni ministeriale din 2009 de la Åre, am încercat să fac recomandarea ca UE, sub preşedinţia suedeză, să nu urmeze politica G8, care prevedea că o înjumătăţire a emisiilor de CO₂ ar fi suficientă pentru a atinge valoarea ţintă de 2°C. În loc de asta, UE ar trebui să se ghideze după ultimele date ştiinţifice şi să stabilească o ţintă mai ambiţioasă, de 80 % a reducerilor, deşi chiar şi ea ar fi asociată unui risc destul de înalt conform cercetărilor de ultimă oră. Reacţia politică a fost vehementă şi promptă. Preşedintele Comisiei Europene, Barro­so, s-a înfuriat şi a declarat că acesta este un atac nejustificat la adresa politicii climatice, bine fundamentată ştiinţific (ceea ce era, bineînţeles, eronat). Guvernul suedez şi-a făcut probleme şi m-a somat, spunându-mi : « De ce rişti unitatea UE tocmai acum, când suntem atât de aproape de un consens ? » Da, dar consens asupra a ce ? Nu ar trebui să ne băgăm capul în nisip şi să ne prefacem că problema este rezolvată numai fiindcă li­derii UE n-au crezut că ne putem permite să rezolvăm problema schimbărilor climatice !
Acest parcurs foarte întortocheat al compromisurilor o ia însă chiar mai rău de-atât pe arătură. Odată ce acei negaţionişti ai schimbărilor climatice ca Bjorn Lomborg au fost puşi în fine la colţ de oamenii de ştiinţă, negocierea finală (contra consensului ştiinţific) este întotdeauna un compromis, adesea deghizat în termeni economici. Costul rezolvării problemelor de mediu este considerat prea mare faţă de beneficiile pe care se crede că le-ar aduce măsurile de conservare şi protejare a mediului. Aşa s-a întâmplat în numeroase şi repetate rânduri încă de pe vremea când, în legendara ei carte din anii ’60, Silent Springs, Rachel Carson a dovedit efectul nociv al substanţelor chimice şi al me­talelor grele în cadrul unor dezbateri despre pericolul pe care îl reprezintă fumatul şi despre daunele aduse de « ploaia acidă » mediului şi climei. Când economia intră în recesiune, obiectivele de li­mitare a efectelor negative asupra mediului au o prioritate şi mai redusă. Dintr-o dată, însăşi baza bunăstării şi a prospe­rităţii – sistemele naturale – îşi pierde din importanţă, fiindcă trebuie să ne concentrăm toată energia asupra… ei bine, tocmai asupra bunăstării oamenilor ! Incapacitatea de a înţelege aceste conexiuni este absolut dezastruoasă. După Copenhaga, şansele de a ajunge la un tratat asupra climei sunt chiar mai mici decât erau cu 10 ani înainte, şi asta în timp ce ne îndreptăm spre o creştere a temperaturii globale cu peste 3°C.
Dar dilema nu se rezumă la compromisurile făcute la nivel politic. Repet, acestea nu sunt neaşteptate, ci fac parte din rolul politicienilor, doar că ele ar trebui să fie comunicate mai onest. În loc să susţină neadevărul că măsurile sugerate ar fi suficiente, liderii UE ar fi trebuit să recunoască cinstit faptul că ele repre­zintă doar un compromis politic, şi nu nişte măsuri care au ava­lul ştiinţei. Slăbiciunile proprii ştiinţei constituie şi ele, la rândul lor, un obstacol. Avem aici de-a face cu două probleme cu care am avut dintotdeauna de luptat : înclinaţia ştiinţei de a face com­promisuri şi incapacitatea ei de a ajunge la o înţelegere a sistemelor.
Compromisurile care se fac în lumea ştiinţifică sunt chiar mai grave decât acelea care au loc pe scena politică. Concluzia mea, care ar putea să-i surprindă pe mulţi, este că incapacitatea ştiin­ţei de a « rămâne la ştiinţă » nu priveşte faptul că unii savanţi exagerează riscurile – aşa cum pretind negaţioniştii şi presa –, ci mai degrabă faptul că savanţii tind să subestimeze riscurile şi să atenueze rezultatele propriilor lor cercetări. Procesul care a condus la COP 15 este un asemenea exemplu. De-a lungul anului 2009 s-a purtat o discuţie informală în cercurile ştiinţifice asupra strategiei care ar fi de preferat în vederea obţinerii unui acord cu caracter obligatoriu pentru toate părţile participante la Copenhaga. Ar fi mai bine să se minimalizeze riscurile şi să se accepte o ţintă de compromis (de exemplu, o reducere de 20 %-30 % până în 2020 şi o reducere de 50 % până în 2050) pentru a obţine semnarea acordului şi a ajunge astfel la o evo­luţie pozitivă (care, ulterior, ar fi putut fi depăşită cu un plus de ambiţie) ? Sau ar trebui ştiinţa să continue să comunice sincer complexitatea cercetărilor şi necesitatea de a atinge o ţintă mult mai severă ?[…]

Fragment din Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei de Anders Wijkman şi Johan Rockström, Editura Compania, 2013

« […] A apărut recent încă un document existenţial şi literar a cărui valoare îl situează în rândul celorlalte capodopere din aceeaşi specie : Cărţile au rămas neterminate. Jurnal 1945-1948 de Emil Dorian (Ed. Compania, cuvânt înainte de Margareta Dorian, prefaţă de Valentin Protopopescu). G. Călinescu vedea în Emil Dorian (1891-1957) un imitator liric al lui Emanoil Bucuţa, „însă fără efort artistic şi chiar cu dulcegării“, considerând, exagerat, că „celelalte opere ale autorului sunt lipsite de valoare“. Lipsite de valoare nu sunt ficţiunile epice, romanele lui Emil Dorian, dacă nu chiar minore, departe de capodopere. Jurnalul, în schimb, mărturia unei mari drame de conştiinţă, este o operă capitală pentru înţelegerea unui destin exponenţial : de la iluziile naive şi realist-socialiste (!) ale unui înflăcărat „comunist din convingere“ cu puseuri anarhiste de tip „troţkist“ revărsate în melancolii suicidare şi până la „conflictul interior“ ca marcă a dramei trăite de cronicarul dezabuzat al unui „timp crepuscular“. Are dreptate prefaţatorul să recomande astfel marele jurnal rămas de la Emil Dorian : „s-a visat un inspirat poet şi romancier. Dreptul la glorie şi l-a câştigat însă postum, printr-un  extraordinar jurnal“. Romancierul „ratat“ a îngropat în paginile jurnalului un bestiar uman comparabil, prin plasticitate, cu seria „neagră“ a lui Tudor Arghezi, prin ascuţimea observaţiei morale cu galeria portretelor din memorialistica lui E. Lovinescu, iar prin analiza rece şi ascuţită a „chestiunii evreieşti“, cu acela, mai subţire sub raport literar, al mult comentatului Mihail Sebastian. »

Gândul, 15 aprilie 2006, p. 7

© Cristina Nichituş Roncea

Marele vis civilizator al românilor de după căderea comunismului – integrarea în UE şi în NATO – seamănă din ce în ce mai mult cu un coşmar. Ministrul de Interne al Germaniei, Hans-Peter Friedrich, probabil ca răspuns ironic la bombastica avansare a lui Klaus Iohannis pe post de prim-vicepreşedinte în PNL a doua zi după înscrierea acestuia în partid, ne anunţă refuzul net de a primi în spaţiul Schengen România şi Bulgaria. Asta după ce România a cheltuit peste un miliard de euro în favoarea unor firme germane şi franceze, cu comisioanele aferente, bineînţeles, pentru securizarea frontierelor. Vasile Blaga, fost ministru de Interne, ştie cîte ceva. Pe de altă parte, e din ce în ce mai evident că Deveselu nu a fost decît o păcăleală, o tiribombă cu efect de anunţ aplicată de americani deopotrivă românilor şi ruşilor, ortodocşi şi unii, şi alţii, şi deci prezumtivi fraieri. Numai Mircea Geoană îşi putea imagina că, odată cu instalarea scutului de la Deveselu, românii îşi vor fi rezolvat toate problemele de apărare şi, eventual, şi o creştere fără egal a nivelului de trai. Dar Mircea Geoană pare a fi doar un american comic rătăcit prin România.
Unde ni sunt dară prooccidentalii ? De unde să-i apucăm ? Comedia este atît de mare, că te copleşeşte ruşinea. Cine mai sîntem noi după 50 de ani de mestecat teorii marxist-leniniste, staliniste, brejneviste, andropoviste, plus 20 şi ceva de ani de democraţie « originală », urmată de un neoconservatorism turbat, teorii fabricate toate iniţial în Occidentul ateu, dar livrate, cele mai multe, nouă via Moscova ? Parcă am fost urmaşii Bizanţului creştin-ortodox, dar, în afară de ritual, ne-a mai rămas ceva ? În ce mă priveşte, vorbesc nu numai în numele apartenenţei mele la un stat occidental – pe lîngă cetăţenia română, la care n-am renunţat niciodată –, ci mai ales, în numele unei experienţe însuşite cu efort şi chiar cu chin în mulţi ani.
Prooccidentalii români, trăitori încă în România, se definesc mai ales prin tristul fapt că nu stăpînesc bine nici o limbă occidentală – germană, franceză sau engleză –, nu sînt racordaţi la actualitatea politică şi economică a Vestului, nu consună cultural cu el şi, bineînţeles, nici nu sînt catolici sau protestanţi. Cît despre rudimentele de viaţă cotidiană vestică, ce să mai vorbim… Şi atunci cum să funcţioneze ceva ? Cum să poţi finaliza vreun proiect, dacă ai şi avut acel proiect ? Cum să absorbi fonduri structurale de dezvoltare ? Desigur, dubioasă e şi atitudinea UE faţă de aceste fonduri atribuite teoretic României. Nu puteau trimite aceşti bani civilizatori însoţiţi de poliţişti şi de experţi, şi cu proiecte-beton ?
Deci, marii noştri prooccidentali ar fi : Elena Udrea (vorbeşte cumva germana ?), Emil Boc (şcolarizat cîteva luni la seral prin SUA de vreo sectă), Traian Băsescu (învăţînd nu se ştie ce pe un vapor transportînd te miri ce), Teodor Stolojan (un « doctor » în economie de prin 1966 ceauşist, folosit de Securitate cu diverse însărcinări dubioase – vezi Stelian Octavian Andronic, 36 de ani în serviciile secrete ale României), Adrian Videanu (bişniţar cu varză şi alte produse agricole, devenit nu se ştie cum miliardar). Desigur, mai sînt şi cîţiva intelectuali, activişti politici pro-Occident, în frunte cu Alina Mungiu-Pippidi, excepţia care confirmă regula, o autentică frecventatoare a Occidentului ; semipreparaţii Monica Macovei, Cristian Preda şi micuţul dilematic Sever Voinescu, dar şi Adrian Cioroianu, un fel de Figaro al disciplinei istorice, ajuns nu se ştie cum şi de ce decan al facultăţii de profil. Cu aceste penibile figuri, plus Tismăneanu şi Tismănenii săi, care contribuie pe contributors.ro, şi alţi cîţiva patetici de toată jena, noi am vrea să ne integrăm în milenara civilizaţie creştină vest-europeană, catolică la sud, protestantă la nord. S-o facem fără Fisc transparent, fără cecuri de bancă, fără proprietate în clar, fără justiţie adevărată, fără control la TVA şi, în general, cu practici din anii ’50, sub ochiul şi timpanul multiplelor noastre servicii secrete, acoperite şi descoperite. Rezultatele integrării de pînă acum le poate evalua oricine…
Recent, după înlăturarea găştii corupte, asemănătoare pînă la confuzie cu crima organizată, disperarea falşilor noştri occidentali, dar bişniţari infractori dovediţi deocamdată numai la televizor nu mai cunoaşte margini. Pasul următor a şi fost făcut : fraţilor, ne ocupă Rusia ! Ce ne facem cu civilizaţia noastră europeană şi atlantică ? Ţipete şi manele plînse acompaniază noua stagiune melodramatică de la Bucureşti : săriţi, fraţilor, Ponta şi Antonescu ne-au cedat ruşilor ! Dar bomba a venit din Germania, lider necontestat, alături de Franţa, al UE. Cu toate că ni l-a proţăpit în jilţ pe preşedintele nostru demis prin vot democratic, şi deci occidental, doamna Angela Merkel ne anunţă prin ministrul său de Interne că acelaşi marinar nu e corespunzător spaţiului Schengen. Ce gîndire europeană să mai fie şi asta ?!
Dan Tapalagă, Andreea Pora, Dan Cristian Turturică, Sabina Fati şi atîţia alţi ghedesei mi-au părut întotdeauna a fi prooccidentali cu ordin de la Poliţie. Dar ce se vor face băieţii şi fetele astea dacă Poliţia îşi schimbă azimutul şi le va cere să privească mai atent spre Moscova ? Întîlnirile preconizate dintre responsabilii la vîrf ai fostelor blocuri pot fi motive de reală îngrijorare pentru prooccidentalii noştri necumpătaţi şi nu arareori isterici.

Capitolul 2, « Politici în criză »
semnat de Anders Wijkman

« În Parlamentul European
La mai bine de 20 de ani după ce părăsisem Parlamentul Suediei şi după ce lucrasem substanţial şi entuziast la Crucea Roşie, la Societatea Suedeză pentru Conservarea Naturii, la Agen­ţia Suedeză pentru Cooperarea în Cercetare cu Ţările în Curs de Dezvoltare (SAREC) şi în Programul pentru Dezvoltare al ONU (UNDP), am fost invitat în 1998 să candidez la Parla­men­tul European din partea Creştin Democraţilor suedezi (KD). Nu a fost o decizie uşoară. Nu mai fusesem activ în politică de mai bine de 20 de ani şi cunoştinţele mele despre politica Partidului Creştin Democrat erau limitate. Cu toate acestea, în cursul cola­borărilor mele cu organizaţii precum Crucea Roşie şi Naţiuni­le Unite, m-am întâlnit cu probleme care necesitau schimbări în structuri politice atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Mi-am dat seama că, dacă voiam cu adevărat să mişc lucrurile – fie că era vorba de mobilizarea resurselor pentru prevenirea unor dezastre, fie pentru a obţine o le­gislaţie mai severă în vederea reducerii poluării şi risipei, şi o protecţie mai eficientă a pădu­rilor şi a rezervelor piscicole ale lumii, sau pentru a încerca noi abordări în reducerea sărăciei –, lucrul era posibil numai şi numai prin intermediul politicii.
După ce am acceptat să candidez, mi-am stabilit o platformă de lucru. Ţelul meu principal era creşterea gradului de con­ştientizare a dilemelor legate de dezvoltarea convenţională şi nevoia de a crea un model economic mai durabil. După părerea mea, aceste lucruri nu ar fi trebuit să fie subiecte de partizanat politic. Mesajul pe care îl transmitea ştiinţa era limpede : spa­ţiul necesar vieţii biologice pe planetă este limitat pentru toate speciile, inclusiv pentru cea umană. A negocia aceste condiţii în termeni politici convenţionali era fundamental greşit şi eram, de aceea, hotărât să sprijin partidele de centru-dreapta să adopte o atitudine mai proactivă în aceste direcţii. Succesul meu a fost limitat. În ceea ce priveşte influenţa asupra legislaţiei la nivel eu­ropean, eram destul de mulţumit de eforturile mele atât în pri­vinţa problemelor climatice, cât şi a energiei. Influenţa mea asupra politicilor creştin democrate însă, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, a rămas modestă. Profund dezamăgit, am ieşit din politică în 2009.

Frânele politice
Activitatea mea ca membru al Parlamentului European (PE) mi-a oferit numeroase satisfacţii. PE este, fără îndoială, cea mai dinamică şi mai deschisă instituţie internaţională în care am lu­crat vreodată. Dar aveam tot timpul sentimentul că sunt plin de cucuie, fiindcă mă tot izbeam cu capul de zidul din cărămi­dă care era grupul Creştin Democraţilor atunci când le propu­neam să schimbe abordarea problemelor de mediu şi de climă. Într-un grup de aproximativ 250 de oameni, era o împotrivire foarte greu de biruit şi am fost nevoit în repetate rânduri să-mi dau seama cât de greu este să schimbi politicile de partid. Parti­dele, care ar trebui să ia conducerea, acţionează adesea, dimpotrivă, ca o frână.
În anumite chestiuni, opoziţia a fost radicală, cum se poate vedea din exemplele care urmează.

Politicile privind pescuitul
În toată perioada în care am fost eu în PE, grupul Creştin Democrat s-a opus viguros oricărei reforme a pescuitului în UE. Fără să ţină seama de consensul comunităţii ştiinţifice, care avertiza insistent asupra riscului de supraexploatare a rezervelor, Par­ti­dul Popular European (PPE) a votat – împreună cu numeroşi membri ai celorlalte grupări politice – pentru menţinerea sau creşterea cotelor de pescuit. Sprijinul pentru creşterea flotei de pescuit în Europa a continuat fără împotrivire. Cu toate acestea, orice analiză lucidă ar fi arătat de multă vreme că nu puţinătatea flotei de pescuit, ci lipsa peştelui era problema.

Politici comerciale
Aşa au stat lucrurile şi cu politicile comerciale. Multă vreme a dominat politica inundării pieţelor mondiale cu alimente, ceea ce submina producţia locală în ţările sărace. În paralel, politica UE a comerţului liber defavoriza importul de bunuri cu valoare adăugată. Materiile prime erau exceptate de la taxe vamale, dar mărfurile prelucrate erau supuse restricţiilor. Atât Creştin De­mo­craţii, cât şi Liberalii, precum şi o mare parte din grupul So­cialist au sprijinit aproape fără încetare această politică. Re­zultatul a fost o politică prin care UE lua înapoi cu o mână, prin politicile ei comerciale, ce dăduse cu cealaltă sub formă de ajutoare. »

Anders Wijkman este consultant la nivel înalt al In­stitutului pentru Mediu din Stockholm (Suedia) şi co­preşedinte al Clubului de la Roma. A fost membru al Parlamentului suedez şi al Parlamentului European, secretar general al Crucii Roşii din Suedia, director ge­ne­­ral al Agenţiei Suedeze pentru Cooperarea în Cer­cetare cu Ţările în Curs de Dezvoltare, precum şi secretar ge­ne­ral adjunct al ONU şi director de politici al Pro­gramului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Wijkman este membru al Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei şi al Acade­miei Mondiale de Artă şi Ştiinţă.

Fredy. Fotografiat în studioul Gustav Waber.