Denisa Toma

În ianuarie 2006, în București fiind cu treburi, am intrat în fosta Librărie NOI  de la Sala Dalles, mi-am cumpărat o carte și nu mi-au mai ajuns banii și pentru Toate povestirile lui Oscar Wilde în traducerea lui Andrei Bantaș, apărute la Editura Compania într-o ediție elegantă.  Am rămas cu gândul la carte și, ajunsă acasă, am scris un mail editurii și am primit imediat confirmarea că volumul va pleca spre mine, mesaj semnat Adina Kenereș.  A și sosit cartea, am cerut apoi cartea despre Nadar și tot Adina Kenereș, de astă dată pe larg, mi-a răspuns și mi-a descris în câteva tușe personalitatea acestui prieten al impresioniștilor, fotograful Nadar. A urmat apoi o emisiune la Radio România Cultural care mi-a atras atenția: o invitată vorbea frumos, sigur că era limba română, dar o limbă bogată, fără nici o urmă de expresii șablon, o limbă firească al cărei mesaj se oprea direct în inima ascultătorului. „Invitata noastră a fost scriitoarea Adina Kenereș, directoarea Editurii Compania” am auzit în încheierea emisiunii. Am pus mâna pe tastatură și i-am scris, i-am spus ce mare plăcere mi-a făcut felul absolut unic în care a vorbit. Sigur că mi-a răspuns și, din acel moment, a început între noi o corespondență aproape zilnică, crescută frumos, asemenea cozonacului din minunata carte a Adinei Kenereș, „Cozonac. Transilvania”, superbă lecție de patriotism adevărat, nefardat.

Pe măsură ce ne scriam, mi s-a dezvăluit ceea ce se numește „o lumină de om”: de o cultură aproape incredibilă, scriindu-mi cu aceeași pricepere și despre istoria lumii, și despre clarobscurul lui Caravaggio, și despre lecțiile Mariei Callas de la Școala Juillard, și despre arta pianului la Valentina Lisitsa, și despre Paris, și despre bunica ei, și despre Faulkner, pentru care spunea „am adorație” și încerca să mi-l facă accesibil, și despre peisajul literar românesc, francez și înșiruirea poate continua mult.

Vreme de 16 ani, ne-am văzut de puține ori, dar de fiecare dată părea că ne despărțisem cu o zi înainte.

A fost oaspetele nostru, la Simeria, de două ori, împreună cu poetul Petru Romoșan și delicata lor fiică, Marguerite. Au fost ceasuri de neuitat, părera că suntem o familie mare.

Când, în drumurile mele la București, o vizitam la editură, erau doar câteva minute de taifas la o cafea și la o „cioco” pe care o împărțea cu mine, plină de căldură, de simpatie și extrem de pasionată de ceea ce făcea. Mereu cu foi în față, mereu corectând, nu lăsa nici un cuvânt la voia întâmplării și cărțile Editurii Compania sunt exemplu de perfecțiune. Aici s-au publicat cărți de referință, scrise de autori cu mare greutate, de la Dinu C. Giurescu la Mircea Malița, de la Adrian Severin la Mircea Vulcănescu, de la Dorin Liviu Bîtfoi la Dan Berindei și atâția alții. Am învățat multe, foarte multe de la ea, în primul rând exigența în redactarea unui text, respectul pentru limba română pe care o stăpânea admirabil.

Adina Keneres avea vocația prieteniei și, datorită ei, am înțeles că a fi prieten nu înseamnă să pălăvrăgești „la podișcă” despre câte în lună și în stele, de obicei despre alții. Am înțeles că prietenia e un lucru sfânt, că nu contează distanța care separă „actanții”, ci sentimentul de respect și cel de prețuire, că atunci când un prieten îți încredințează niște vorbe, tu trebuie să le păstrezi doar pentru tine, ca pe un lucru de valoare.

Nu este, nici pe departe cronica întreagă a acestei excepționale și foarte calde prietenii epistolare, am scris atât cât mi-a permis sufletul golit prin plecare atât de neașteptată și de crudă a Adinei Kenereș.

Cu  mulți ani în urmă, după o vizită cu familia la noi, într-o vară, când ne-am despărțit, după ce s-au așezat în mașină, ea a pus o casetă și a pornit mașina. Scosese mâna stângă pe geam,  a dat la maxim muzica și, în timp ce flutura mâna a rămas bun până ce mașina s-a făcut nevăzută, se auzea limpede vocea Mariei Callas cu al ei unic „Perche, perche Signore, perche me ne rimuneri cosi?”  Și acum întreb și tot întreb: de ce ai plecat, Adina Kenereș?

Petru Romosan

Cei care se luptă încă patetic cu comunismul, şi nu sunt puţini, au depăşit de mult nivelul de inadecvare la realitate al lui Don Quijote. Ei nu sunt neapărat de internat în spitalele de boli mintale, sunt mai degrabă nişte oportunişti laşi, care preferă un discurs conformist, gata făcut, „luptând” cu un duşman deja dispărut, şi care deci nu-ţi mai poate face nici un rău. Comunismul a murit cu acte în România în 1996, când neocomunistul moscovit Ion Iliescu şi a lui ceată de pseudo social-democraţi dar veritabili neobolşevici au pierdut alegerile în favoarea lui Emil Constantinescu şi a PNŢCD. Nu acelaşi lucru se poate spune despre braţul armat al Partidului Comunist, Securitatea, care continuă până azi să controleze, să conducă, să posede practic tot ce mişcă mai important, economic, politic, militar, religios, cultural etc. Desigur, prin Noua Securitate, reformată, europeană, atlantistă, orientată spre Occident adică, şi chiar anticomunistă, dar, după mulţi, şi antiromânească.
Şi totuşi, după plecarea lui Traian Băsescu, preşedintele cu două mandate al Securităţii, lucrurile au început s-o ia razna pentru Sistemul securist, monolitic, dictatorial din România. Şi asta chiar dacă Klaus Iohannis a fost ales mai întâi preşedinte tot de Securitate, de Vasile Dâncu, de Florian Coldea şi de Traian Băsescu însuşi, aşa cum s-a tot spus. La sugestiile şi sub supravegherea severă a străinătăţii, a partenerilor noştri, generoşi în sfaturi şi comenzi, dar fără doar şi poate şi cu acordul bătrânilor, gerontocraţilor Instituţiei. Cât despre gerontocraţie, o lectură a scurtului şi concentratului studiu Despre oligarhia din Sparta al lui Xenofon, prima carte de ideologie gândită şi scrisă în Europa, poate fi utilă pentru a înţelege şi Securitatea românească.
Nu e foarte clar cum s-a ajuns la catastrofele recente ale Securităţii numite Sebastian Ghiţă – despre care s-a scris că ar fi fost un fel de director adjunct acoperit al SRI, responsabil cu resursele, cu banii, un fel de Gioni Popescu din tânăra generaţie – sau Daniel Dragomir – un ofiţer de rang înalt arestat şi anchetat, deşi posesor de informaţii privilegiate şi de contacte multiple cu servicii de intelligence străine. Plecarea intempestivă şi prea puţin lămurită a lui George Cristian Maior din fruntea SRI, aproape eliminarea din Instituţie a directorului adjunct executiv, generalul Florian Coldea, alte mutări, treceri în rezervă, pensionări, demiteri şi demisii mascate descriu un început foarte serios de debandadă, de haos în chiar inima Sistemului securistic. Corul de elogii cântate de mulţimea de acoperiţi din presă pentru calităţile de reformator şi de modernizator de dictatură ale noului director SRI, Eduard Hellvig, e de-a dreptul hilar şi nu convinge pe nimeni, nici în interiorul ţării şi cu atât mai puţin în exterior.

continuare »

Petru Romoşan

Dincolo de politică şi de politicieni, se mai întâmplă şi lucruri bune şi adevărate. Nu chiar totul e impostură, mistificare, minciună. Deşi politica pare să ocupe tot spaţiul şi să ţină loc de cultură, de viaţă ştiinţifică, chiar şi de fotbal, prăvălindu-se indecent pe toate canalele de ştiri, deloc puţine pentru o ţară săracă.
Printre puţinele lucruri bune apărute în ultimii ani în altfel foarte gălăgioasa (până la cacofonie) viaţă cotidiană bucureşteană e şi un anticariat în plin centrul Capitalei : Anticariat Unu, pe Strada Academiei, la numărul 4-6. Trei tineri întreprinzători – Ionuţ Olteanu (35 de ani), Bogdan Vasile (36) şi Marin Văduva (39) – s-au asociat cu câţiva ani în urmă şi au pus bazele unei întreprinderi culturale care merge, ignorând criza care pune la pământ ziare, reviste, edituri, librării, galerii de artă, magazine de antichităţi şi case de licitaţii. Cei trei negustori de carte şi de obiecte vechi sunt susţinuţi de un expert cu o reală experienţă, un mare pasionat al domeniului, dr. Florin Colonaş. Dar nu numai. Mulţi, chiar foarte mulţi profesori de la Universitate, de la Filologie, Istorie, Drept, Arheologie, Istoria Artei, îi consiliază amical şi discret. Păstrăm şi noi discreţia asupa acestor experţi benevoli şi entuziaşti. În plus, studenţi sau foşti studenţi la aceleaşi discipline lucrează, cu normă întreagă sau parţială, alături de cei trei muşchetari susnumiţi : Florin Lungu, Eugen Orbeanu, Doru Lixandru, Alina Lăzăroiu, Cristian Dima, Paul Gheorghiu.
Situat pe două niveluri, împrospătat zilnic cu marfă adusă din depozite sau din ultimele intrări, Anticariat Unu oferă cea mai întinsă gamă de carte din Bucureşti şi, foarte probabil, din România, cărţi de la 2 lei exemplarul până la volume vechi şi foarte rare, şi, bineînţeles, cu preţuri pe măsură. Dar niciodată mai scump decât o ofertă similară existentă pe piaţă. Cărţile propuse la vânzare acoperă tipăritură din secolul al XVI-lea până azi. Amatorii pot consulta o importantă colecţie de hărţi vechi, cu exemplare rare, din secolele XVI-XVIII. Există şi un întins sector de carte de artă : albume româneşti şi străine, vechi şi noi, cataloage de expoziţie din toate epocile, unele de negăsit altundeva, dar şi fotografii, cărţi poştale, autografe, scrisori, manuscrise. În ceea ce priveşte pictura, Anticariat Unu se străduieşte să aducă la întâlnirea cu clienţii şi vizitatorii săi şi mici maeştri uitaţi, ignoraţi, cu destule piese care pot intra în orice colecţie, oricât de pretenţioasă. Mici maeştri ai artei româneşti şi străine, pictori, sculptori, iconari, ilustratori, artişti etno-documentari, precum Carol Popp de Szathmari, Amedeo Preziosi, Théodore Valerio, Auguste Raffet şi mulţi alţii. Câte titluri de carte posedă deja Anticariat Unu în unul sau mai multe exemplare ? La o estimare sumară, peste 100 000. Cele mai multe titluri le puteţi vedea şi comanda direct şi pe site-ul firmei. Să nu uităm şi că anticariatul oferă şi o variată paletă de ziare şi reviste vechi, unele foarte rare.
La Anticariat Unu, care are şi o substanţială colecţie de discuri vechi, de care se ocupă Liviu Oneţ, se fac frecvent lansări de carte. Dr. Florin Colonaş a lansat mai multe titluri : o carte despre avangardă a lui Ion Pop, o alta tot despre avangardă a lui Michael Ilk, un catalog cu regretatul Aurel Cojan, prieten al colecţionarului şi expertului. Tot aici, Editura Compania, de care mă ocup şi eu, a lansat mai multe volume cu participarea unor nume de prestigiu : Mihai Dimitrie Sturdza, Dan Berindei, Dorin Liviu Bîtfoi, Sergiu Celac, Laurenţiu Constantiniu.
De unde a apărut ineditul fenomen „Anticariat Unu”, nume ce evocă o revistă de avangardă fondată cândva de Saşa Pană ? După Revoluţie, Universitatea din Bucureşti a fost înconjurată de vânzători ambulanţi, de tarabe cu cărţi. Cenzura dinainte de 1989 a stimulat o colosală foame de carte după aşa-numita Revoluţie. Mulţi studenţi veniţi din toate colţurile ţării au găsit şi ei o oportunitate de a-şi adăuga la venituri sau chiar de a-şi susţine integral studiile din vânzarea de carte. Anticariat Unu in nuce de atunci s-a mutat de pe treptele Universităţii şi continuă acum într-un sediu „burghez” în toată regula. E, de altfel, a treia sa adresă, cea mai spaţioasă, după cea de pe Strada Doamnei şi o alta de pe aceeaşi Stradă a Academiei. Ţesătura de breaslă, relaţiile colegiale şi de prietenie dintre negustorii de carte improvizaţi din jurul Universităţii bucureştene s-au păstrat şi şi-au fixat şi un sediu oficial : Anticariat Unu, Strada Academiei, nr. 4-6. Iar pe Net : anticariat_unu@yahoo.com
O experienţă, nu fără oboseală, frig, foame şi durere, a ajuns să fie, prin ani, o profesie. Una dintre cele mai nobile.

Denisa Toma

Aşa cum ne-a obişnuit de aproape 20 de ani, Editura Compania ne oferă numai cărţi de calitate, apariţii-eveniment. Aşa cum este acest impresionant volum intitualt Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, carte semnată de Dorin-Liviu Bîtfoi. Cititorii deveni au avut ocazia să-l cunoască pe autor la Salonul editurilor hunedorene din toamna anului 2005, când şi-a prezentat volumul Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, rodul unei serioase documentări şi analize dedicate politicianului român asupra căruia controversele încă planează.
Recenta apariţie de la Editura Compania întregeşte seria ClarObscur şi îi justifică perfect numele. Într-adevăr, perioada anilor ’50 este prezentată în umbre şi lumini, umbre negre, grele, tăiate uneori de fâşii luminoase, relativ limpezi. Este uimitor cum un tânăr filosof, psiholog (ascultătorii Radio România Cultural sunt familiarizaţi cu emisiunile de sâmbătă realizate de Dorin-Liviu Bîtfoi sub genericul Dosarele PSI), născut în anul 1969, deci care n-a trăit nici o zi în acei ani, a avut capacitatea de a învia o epocă, de a-i scormoni toate cotloanele, de a-i dibui exact resorturile, de a nu lăsa nici un domeniu necercetat în cele mai aparent banale detalii.
Citim cartea cu sufletul la gură, o citim ca pe un roman de acţiune, o carte excelent scrisă, cu nerv, cu autentic talent literar. Fiecare rând aşternut de Dorin-Liviu Bîtfoi îşi are rădăcinile în cei şapte ani de documentare, de cercetare serioasă, cu aplecare pe fiecare detaliu. Nimic nu a rămas necercetat din dramaticul tablou al României postbelice : mii de pagini de documente politice, stenograme ale şedinţelor conducerii de partid, presa vremii citită în detaliu, memoriile foştilor deţinuţi politici, amintiri, file de jurnal, date statistice din economie, filmele care rulau atunci pe ecrane, programele teatrelor, ale Operei, programele şcolare, traseul mijloacelor de transport, noile denumiri de străzi, petrecerea timpului liber, propaganda, cenzura, viaţa literară, compromisurile imense făcute de mari personalităţi.
Dincolo de faptul că fiecare pagină, fiecare frază reprezintă rodul unei impresionante documentări, autorul desfăşoară sub ochii cititorului, cu măiestria unui bun regizor şi scenograf, un veritabil film al epocii. Intrăm în celulele deţinuţilor politici din cele peste 120 de locuri de detenţie, deţinuţi ale căror chinuri cu greu pot fi redate în cuvinte : « În toate închisorile se smulg unghii. Şi părul. Se smulge urechea prin răsucire. Se taie raţia de hrană şi se pun lanţuri de 20 kg la picioare. Se toarnă linguri cu sare pe gât şi se sistează apa. Se impun poziţii dureroase. Se interzice urinarea. Se izolează deţinutul. Se ţine în frig. Se arde cu ţigara. […] Se biciuieşte. Se bate cu lopata la pielea goală » (p. 81), iar enumerarea ororilor e lungă, taie respiraţia. A fost posibil ? Da ! Din acest mediu dantesc, pătrundem în birourile potentaţilor zilei, ascultăm discuţii între Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Vasile Luca, Alexandru Bârlădeanu, conducerea politică a ţării care ştia perfect, reiese din stenograme, situaţia din ţară, suferinţele, lipsurile. Filmul continuă : mii de ţărani sunt deposedaţi de bunuri şi înscrişi cu forţa în gospodării colective ; trenuri întregi cu deportaţi se îndreaptă spre Bărăgan ; copiii deţinuţilor, ai « elementelor duşmănoase » nu au voie să studieze în şcoli şi facultăţi ; întreaga economie naţională devine un imens Sovrom (cu umor amar, se aude şi un banc adecvat : « Ce înseamnă un schimb echitabil cu Uniunea Sovietică ? Uite ce înseamnă : noi îi dăm grâul, iar ea ne ia petrolul. » (p. 112) ; propaganda inundă întreaga societate ca un mâl fetid, până şi măruntele mărţişoare trebuie să reflecte noile vremuri, să reprezinte « un tractor, o căsuţă, o fabrică etc. » (p. 197) ; literatura română este siluită, se introduce realismul socialist, după model sovietic, mari nume ale literaturii semnează pactul cu Diavolul roşu, fac compromisuri imense, nu toţi, e drept ; sărbătorile naţionale sunt alungate din calendar, 7 noiembrie devine prilej de defilări, ca şi 1 Mai şi 23 August, defilări numite de Lucian Blaga « procesiuni împestriţate cu prapori şi cu icoane de-ale noilor evanghelişti » (p. 202), adică portretele gigantice ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, « dascălii proletariatului », urmaşi de cele ale fruntaşilor comunişti de la Bucureşti ; limba română e invadată de şabloanele şi stereotipurile limbii de lemn (e drept că de atunci am avut parte din plin de încă două ture de limbaj pervertit : în epoca Ceauşescu şi în ultimii 20 de ani) ; învăţământul românesc este supus unei dureroase reforme, după model sovietic ; procesele politice bazate pe o justiţie strâmbă frâng destine, frica şi teroarea cuprinzând o ţară întreagă, o ţară care « află din ziare că e fericită » (p. 354). Înşiruirea poate continua, fiecare pagină a cărţii oferind informaţii exacte despre nişte vremuri de o duritate cum n-a prea cunoscut aceast popor. Şi tot ca într-un film avem stop-cadre : moartea lui Stalin în primăvara anului 1953, Festivalul Mondial al Tineretului din vara aceluiaşi an, Congresul XX al PCUS şi « dezgheţul » care s-a produs, revoluţia din Ungaria din 1956 şi studenţii români arestaţi ; moartea lui Petru Groza, prima ediţie a Festivalului George Enescu în anul 1958 etc.
Dacă cineva vreodată va dori să ştie cum a fost în realitate România anilor ’50 – cum s-a trăit, cine a condus-o, cum a condus-o, ce se fabrica în intreprinderile socialiste, ce se scria, ce se asculta la radio, ce se mânca, cum se distra lumea, cum era regimul închisorilor şi încă multe, nenumărate întrebări – va afla răspunsul exact, riguros şi exhaustiv, cu adevărat exhaustiv, în această monumentală cercetare a lui Dorin-Liviu Bîtfoi, transpusă într-o frumoasă limbă literară în cartea Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50.
O carte care radiografiază o epocă a cărei esenţă o surprinde perfect scriitoarea Adina Kenereş, editoarea volumului : « O tragedie modernă cu roluri gata scrise : premiera în 1944, ultima reprezentaţie de gală în 1964. La mijloc, un deceniu de iad. Ţară jefuită, sfidată, înjosită. Popor înfometat, întemniţat, torturat, deportat. Naţionalizare, stabilizare, îndoctrinare. Propagandă şi miliţie. Securitate şi cenzură. Cartele, bonuri, formulare. Justiţie a Partidului, Biserică a statului, economie a activiştilor. Rezultat : un regiment de potentaţi, armate de slugi. O lume nouă rătăcind şi azi în propria-i supravieţuire. Cum a fost posibil ? Aşa ! »

Articol apărut la « Pagina bibliofilului », în revista Vox libri, nr. 2 (27)/2013, Biblioteca judeţeană «Ovid Densusianu » – Hunedoara-Deva

În România anilor ’50

Dorin-Liviu Bîtfoi


« […] Corpusul de bază al cărţii cuprinde două mari secţiuni, botezate „cărţi“, conform uzanţei din masivele romane proletcultiste ale anilor ’50. Prima carte, „Încolonarea clasei muncitoare”, urmăreşte epopeea represiunii şi schimbările structurale majore operate de noul regim în sistemul politic şi în societate. Modificările au fost realizate într-un ritm ameţitor şi sufocant în doar câţiva ani : au început cu luptele politice din 1944 ; au cunoscut un vârf şi o confirmare în 1945, odată cu instaurarea primului guvern comunist ; s-au declanşat ca o avalanşă în 1948, îndată după înlăturarea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, şi au durat până prin 1950. O perioadă cumplit de traumatică, resimţită de contempo­rani ca o fractură istorică, o ruptură radicală cu trecutul, însemnând şi pregătirea terenului pentru exercitarea nestingherită şi autoritară a „pu­terii populare“. Aceste mişcări tectonice sunt înfăţişate din perspective multiple (concentraţionară şi juridică, economică, administrativă, ideologică, artistică şi culturală, educativă, reflectând nivelul de trai şi starea de spirit etc.), din dorinţa de a le surprinde cât mai nuanţat, în dinamica şi în interdependenţele lor. Domeniul politic nu face obiectul unui capitol separat. O astfel de segmentare ar fi trasat o graniţă artificială – şi falsă, în fond – în cazul unui stat devenit extrem de intruziv. Prin urmare, politicul se regăseşte punctual pe toate palierele amintite, fiind omni­prezent prin urmările imediate, coercitive şi efectiv inconturnabile ale deciziilor luate de conducerea de partid şi de stat. Viaţa cotidiană – vizată direct şi afectată mai mult ca niciodată de deciziile politicului – ocupă un loc privilegiat : multe capitole şi tablouri o reconstituie mergând până la detaliu şi încercând să restituie într-un ritm cât mai realist reflectarea în concret a abstracţiilor ideologice. Dată fiind succesiunea rapidă de schim­bări fundamentale într-o perioadă foarte scurtă, etapa instaurării represive şi instituţionale a comunismului a fost percepută de la bun început ca înscrisă într-o cronologie foarte comprimată şi de aceea întrucâtva es­tompată, percepută ca element secund în mărturii şi memorii. Prin ur­mare, prima secţiune apare mai degrabă ca una tematică.
Perioada 1951-1960 – deceniul şase propriu-zis –, aşezată deja în matca descrisă, face obiectul celei de-a doua secţiuni, intitulată „Anii pu­terii populare“ şi tratată esenţialmente cronologic. Evoluţia apare aici construită pe firul evenimentelor importante, cu ecouri durabile în memoria colectivă a românilor. Cum majoritatea reformelor structurale s-a produs deja până în 1950, semnificative devin acum momente şi tendinţe istorice destul de precis conturate : deportările şi fixarea domiciliilor obligatorii, „devierea de dreapta“, moartea lui Stalin, Revoluţia maghiară din 1956, sfârşitul ocupaţiei sovietice ş. a. Bineînţeles, în plasa temporală sunt prin­se în ecou modificările de cadru şi de orientare descrise în prima sec­ţiune. Astfel, celor două „cărţi“ li s-a cerut să alcătuiască o ţesătură tematică şi cronologică evocatoare, portretul unui climat care avea să marcheze generaţii.

Folclorul postdecembrist abundă în ironii şi sarcasme pe tema „omu­lui nou“. Zicerile conţin însă şi speranţa perfidă că sinistra alchimie comunistă n-a mers chiar până la capăt şi că a trecut ceva vreme, adică multă şi terapeutică, de când România nu mai e „R.S.R.“. Aşa să fie oare ? Nu sunt puţini cei care identifică în liniile de forţă ale prezentului nostru traumele venind din matricea anilor ’50 – acest „miez radioactiv“ al co­mu­nismului românesc. Ar fi fost oare posibil ca din ultragiul de un ase­menea calibru la normalitate, la umanitate, la morală să nu se ivească o specie „nouă“ ? Ar putea fi acest „om nou“ reversibil ? »

Din Cuvîntul înainte al autorului la volumul din titlu, recent apărut la Editura Compania