O naţiune care nu se respectă

miercuri 15 dec. 2010

Jacques Attali, versat în economie, consilier de preşedinţi şi autor a zeci de volume, şi-a făcut o specialitate din a analiza starea actuală şi viitorul (al economiei, al Franţei, al Europei şi/sau al lumii) pe înţelesul tuturor. Nici o carte a lui nu e fără surprize şi nici o pagină nu te plictiseşte. Chiar atunci cînd previziunile lui imediate nu se împlinesc, sîntem obligaţi să observăm că, pe termen mediu şi lung, are, în general, dreptate. Şi mai multă dreptate are – constant – în chestiunile de principiu. În Şapte lecţii de viaţă. Cum să faci faţă crizelor, de pildă, identifică nu mai mult de şapte principii graţie cărora individul, firma, naţiunea vor reuşi să-şi ţină capul deasupra apei în situaţii de criză : respectul de sine, trăitul intens, empatia, rezistenţa elastică, creativitatea, ubicuitatea, capacitatea de a revoluţiona. Pentru fiecare entitate, conţinutul noţiunilor e descris în detaliu. Iată « respectul de sine » în cazul naţiunii (poate vă inspiră o reflecţie asupra ultimelor luni, cele de groază, trăite în România) :

« Măsurăm respectul de sine al unei naţiuni în funcţie de atitudinea pe care o adoptă faţă de apărarea naţională, de natalitate, de patriotism şi, în sens contrar, faţă de alcool, drog, suicid, relele tratamente aplicate femeilor şi copiilor. Îl măsurăm, de asemenea, după felul în care îşi concepe viitorul, îşi afirmă valorile, îşi protejează patrimoniul, se îngrijeşte de imaginea pe care o transmite prin clădirile sale publice (mai ales prin porturi, gări, aeroporturi – primele locuri prin care străinii fac cunoştinţă cu ea).
Măsurăm respectul de sine în funcţie de felul în care conducătorii naţiunii şi cetăţenii îi sînt loiali acesteia : naţiunea nu se respectă dacă îi lasă să-i distrugă resursele, patrimoniul natural şi cultural, dacă le permite să nu-şi plătească impozitele, să-i încalce legile, s-o părăsească fără gînd să se întoarcă, dacă nu-i strînge laolaltă ca să facă faţă unor agresiuni iminente. Lideri politici corupţi, familii fără copii, o armată dispreţuită, un sistem bancar nesupus controlului, patroni cinici, o administraţie neglijentă, tineri suicidari, mediul natural jefuit şi distrus, bogaţi gata să-şi ia tălpăşiţa, suporteri beţi, aeroporturi mizerabile – toate acestea sînt semne ale lipsei respectului de sine al naţiunii, chiar dacă e însoţit de un şovinism exacerbat. »

(Jacques Attali – Sept Leçons de vie.
Survivre aux crises
, Fayard/Le Livre de poche,
Paris, 2009, pp. 181-182)


Piaţa franceză de artă se reformează

luni 13 dec. 2010

Deşi s-a deschis către concurenţa internaţională în 2001, Parisul comerţului de artă a fost în continuare surclasat de New York şi Londra. De ce ? Hăţiş de legi, mai multe obstrucţii decît liberalizări, firme prea mici, reglementare prea strictă a licitaţiilor, protecţionism etc. O misiune de studiu interministerială a fost lansată, iar raportul ei va sluji la alcătuirea unor legi noi, mai coerente cu practicile cîştigătoare ale lumii globalizate. Franţa vrea, fireşte, să-şi recapete locul de frunte pe care-l merită la rubrica « arte ». Dar la fel de sigur e că îşi va menţine dispoziţiile – cîştigătoare şi ele chiar şi în ultimii ani – privind prezervarea valorilor de patrimoniu. Unele detalii ale politicii sale patrimoniale sînt demne de luat aminte – le trece în revistă, în contextul aşteptatelor reforme, Guillaume Cerutti (PDG al Sotheby’s France, fost înalt funcţionar al ministerului Culturii din Franţa şi fost director general al Centrului « Georges Pompidou ») :
« Franţa este, pentru amatorii de artă şi pentru colecţionari, un ţinut mitic. Ea dispune încă de un important rezervor de opere de artă, aflate în mîini private. Are colecţionari activi în toate domeniile. Parisul este, fără îndoială, oraşul cel mai bogat în manifestări artistice dintre marile capitale ale lumii. Piaţa de artă ar trebui deci să fie unul dintre vîrfurile atractivităţii pe care guvernul se străduieşte s-o dezvolte, dispunînd de un potenţial substanţial în termenii volumului de activităţi directe şi indirecte. Cu toate astea, sectorul e handicapat de imaginea sa elitară şi n-a fost niciodată considerat o prioritate.

continuare »


luni 13 dec. 2010

© Vlad Predescu
Final de pistă, ţăruş smuls, ce mai urmează ?


Fragment din Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 de Florin Manolescu

vineri 10 dec. 2010

TOMAZIU, George (Gheorghe), pictor, grafician, poet, memorialist. 4 apr. 1915, Dorohoi, jud. Botoşani – † 3 dec. 1990, Paris, Franţa. Tatăl : Gheorghe, avocat ; mama : Lu­creţia (născută Enescu), vară primară a lui George Enescu. Copilăria şi adolescenţa pe­trecute în ora­şul natal. Studii gimnaziale şi li­­ceale la Liceul „Grigore Ghi­ca Voievod“ din Do­rohoi. Stu­dii de pictu­ră la Aca­demia de Arte Fru­­moa­se din Bucureşti (1933–1936), la clasa pic­torului Francisc Şirato (exa­men de licenţă în 1937), completate cu cî­teva călătorii la Viena, Mün­chen şi Dresda. Uce­nicie artistică la Paris, cu André Lhote (1938– 1939). În perioada imediat premergătoare războiului, pre­cum şi în timpul celui de-al doilea război mondial, lucrează pentru serviciile secrete britanice, cărora le transmite informaţii despre mişcările trupelor ger. din Ro­mânia şi de pe frontul de est. „Începînd cu 1941 face parte dintr-un grup francez de Rezistenţă, din care mai făceau parte lingvistul Pierre Guiraud, profesor la Institutul Francez, Marcel Fontaine, tot de la acest Institut, preotul [V.] Laurent, care conducea institutul de bizantinologie, Georges Durand care făcuse parte din Misiunea Berthelot, Pierre Boullen, consulul Franţei la Timişoara. Acest prim nucleu al Rezistenţei s-a alăturat Serviciilor engleze de informaţii, al căror responsabil era preotul Alexander Eck, profesor de bizantinologie. Activitatea de rezistenţă îl face să plece la Odessa, unde este decorator la Operă […]. În tot acest răstimp trimite informaţii asupra mişcării trupelor germane şi a maltratării populaţiei [evreieşti] de către nazişti“ (Gabriel Mar­dare). În toamna anului 1942 e încadrat de Intelligence Service ca locotenet al Majestăţii Sale britanice. Organi­zează, la rîndul său, un grup clandestin de colab. din care a făcut parte şi italienistul Alexandru Balaci. Arestat în iun. 1944, e transportat la Odobeşti, anchetat şi bătut pentru a dezvălui numele celorlalţi membri ai reţelei de spionaj. „Gestapo-ul a cerut să fiu predat, dar, dat fiind că tatăl meu a fost senator liberal şi avea foarte multe relaţii cu mediile puterii […], am scăpat doar bine bătut […]“ (cf. B. Elvin). Eliberat în acelaşi an de la închisoarea militară Malmaison din Bucureşti, după consumarea evenimentelor de la 23 aug. „După război, în timpul comunizării forţate a României, Tomaziu a continuat să transmită la Londra informaţii despre samavolni­ciile comise de forţele de ocupaţie sovietice [între altele, despre deportarea saşilor şi şvabilor] (Vasile Igna). Colab. cu ilus­traţii de texte literare şi cu portrete la rev. Lumea, condusă de G. Călinescu. În această perioadă ilustrează o ed. pentru bibliofili din Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Cara­giale. „Nu credem că o altă carte a fost ilustrată la noi mai artistic şi mai adecuat ca aceasta şi nu ştim un alt pictor român care să se fi identificat, nu cu aspectul exterior al unei cărţi, ci cu însăşi substanţa ei, cu tonalitatea şi atmosfera-i sufletească, astfel ca imagina colorată să sugereze sau să fie echivalentul pictural al textului“ (Petru Comarnescu). G.T. se numără printre pri­mii artişti „care demască masacrul evreilor de la Brailov, din Ucraina, expunând la Salonul oficial lucrarea Ucide ! Brailov 3 iulie 1942 ; îi pozează cunoscutului sculptor Gheorghe Anghel pentru statuia lui Ion Andreescu, din parcul Ateneului (sic)(Adina Zorzini). Rearestat în mar. 1950, e acuzat de spionaj în favoarea britanicilor („crimă de înaltă trădare“) şi condam­nat de Tribunalul Militar din Bucureşti la 15 ani muncă silnică. Cf. propriilor amintiri, consemnate ulterior, la pro­cesul din 1950, Geo Bogza a pătruns în sala tribunalului, fără să fi fost citat, şi a depus ca martor în favoarea acuza­tului. În momentul arestării, îi sînt confiscate scrisorile primite de-a lungul anilor de la George Enescu. Eliberat în sep. 1963, ca urmare a punerii în aplicare a decretului de graţiere nr. 551 / 1963, referitor la deţinuţii poli­tici din R.P.R. Pînă în 1965 este împiedicat să expună şi să se înscrie în Uniunea Artiştilor Plastici. „A putut trăi doar mulţumită portretelor comandate de diplomaţii occidentali. […] În 1969 părăseşte România datorită repetatelor intervenţii ale guvernului britanic“ (Gabriel Mardare). Locuieşte întîi la Londra, apoi la Paris. Din 1972 participă cu expoziţii personale la galerii din Paris, Londra şi Köln. În exil, a colab. cu vss. şi recenzii la rev. Ethos şi Limite. A fost inclus de Zahu Pană în antologia intitulată Poezii din închisori (1982). Jurnalul unui figurant, scris la Paris în limba fr., din 1976 pînă în 1989 (Figurant d’époque), cuprinde amintiri din călătoriile întreprinse înainte de război la Viena, Paris, München, Berlin şi Dresda, unde G.T. s-a familiarizat cu viaţa artistică, detalii în legătură cu activităţile clandestine din timpul războiului, cu perioada petrecută la Odesa, cu arestarea, anchetarea şi tratamentul la care a fost supus în închisorile din R.P.R. (Jilava, Aiud, „mama puşcăriilor“, unde este însărcinat să ilustreze gazeta de perete „Vigilenţa“, Piteşti, Ploieşti, din nou Piteşti, unde respinge propunerea de a deveni informator al Securităţii în schimbul eliberării, Dej, Gherla). […]


joi 9 dec. 2010

© Bogdan Constantinescu
Atenţie, părinţi cu copii melomani : a apărut
Marty la operă ! Cu Nicole (autoarea), Adina (editoarea) şi Marty însuşi în 3D.


Guvernanţa mondială

joi 9 dec. 2010

(Fragmente din cursul cu care Thierry de Montbrial şi-a încheiat, la 7 mai 2009, o carieră de 40 de ani ca profesor de ştiinţe economice la École Polytechnique din Franţa. E vorba de trei piste pe care această somitate a geopoliticii crede că se poate construi o guvernanţă mondială care să fie la înălţimea marilor obiective ale timpului nostru.)

 « Prima [pistă] este necesitatea de a îmbunătăţi sistemul Naţiunilor Unite, a căror eficacitate şi legitimitate trebuie să fie întărite. Ţările care doresc să devină membre permanente ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite trebuie să aibă această capacitate. E mai întîi o chestiune de resurse utilizabile pentru binele comun. Unităţile politice care ocupă poziţii de poli în lumea de azi, deopotrivă pe plan economic şi militar, nu sînt multe. Ele sînt, desigur, Statele Unite, China, Japonia – cu handicapul articolului 9 din Constituţia MacArthur, care interzice în principiu orice recurs la forţa militară, chiar şi pentru sarcini à la Petersberg (Rusia), care, cum zicea Bismarck, nu e niciodată nici atît de puternică, nici atît de slabă cum pare – şi Uniunea Europeană, în ciuda complexei sale guvernanţe. Poate că ar trebui adăugată India. Probabil că nu sau nu încă Brazilia, care nu este o putere militară. Punctul esenţial este că, oricare ar fi „G“, adică pentru orice grup care aspiră la a juca un rol în aspectul cutare sau cutare al guvernanţei mondiale, apartenenţa poate fi un drept, definit în funcţie de criterii obiective, dar ea implică şi obligaţii. După părerea mea, una dintre marile probleme ale Consiliului de Securitate la ora actuală este că nu există un acord operaţional între membrii săi după o chartă a îndatoririlor […].
Cea de-a doua pistă este o ierarhie între organizaţiile cu adevărat internaţionale şi organizaţiile regionale. Nu e rezonabil să crezi că o organizaţie mondială poate rezolva toate problemele planetei. Trebuie deci să dispunem de organizaţii regionale puternice, concepute la niveluri geografice pertinente. Este un lucru care lipseşte în mod evident din structura guvernanţei planetare la ora actuală […].
Un al treilea domeniu de reflecţie este complementaritatea dintre securitatea colectivă, asociată cu instituţiile internaţionale, şi echilibrul de forţe, balance of power, cum se spune în engleză. Avem obiceiul de a le vedea în opoziţie, dar, după părerea mea, aceste două concepte sînt complementare la toate nivelurile de organizare. Remarca e valabilă şi pentru ceea ce se petrece în interiorul Uniunii Europene. Aceasta nu ar fi structural stabilă dacă unul dintre statele membre le-ar domina pe toate celelalte. […]
Conchid. Pentru mine e clar că umanitatea se confruntă azi cu o problemă de supravieţuire. Dacă parcurgeţi istoria universală a ultimelor două secole, constataţi o explozie supraexponenţială a toate, începînd cu demografia. Revoluţia tehnicilor informaţionale în cea de-a doua jumătate a secolului XX a bulversat lumea. Consecinţele ei în următoarele decenii sînt greu de imaginat. Mă întreb uneori cum o să arate planeta noastră în 2100, în 2200. La 28 august 2287, planeta Marte se va apropia de noi şi mai mult decît a făcut-o la 27 august 2003. Fascinantă precizie a mecanicii celeste ! Dar cine îşi poate imagina lumea în 2287 ? Eu ştiu un lucru, şi anume că oamenii nu se arată capabili de a învăţa să se organizeze pentru a-şi asigura coexistenţa paşnică, iar în lipsa unei cooperări între unităţi politice eterogene, traiectoria umană va sfîrşi în haos. Totul se va juca, fără îndoială, în secolul care a început. Cu alte cuvinte, la scara istoriei, trebuie acţionat de urgenţă. […] »

(Commentaire, toamna 2010, vol. 33,
nr. 131, pp. 627-628)


Arhanghelul Julian Assange

marți 7 dec. 2010

Cine ar merita mai mult Nobelul pentru pace, Julian Assange sau Barack Obama ? De ce a trecut presa americană, britanică şi mondială atît de uşor peste gravele minciuni ale lui George W. Bush şi Tony Blair despre armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein şi ale nefericitului Irak ? De ce a trecut atît de uşor şi iresponsabil la subiectul (story) următor care se vinde bine ? Românii, mari specialişti în conspiraţii mondiale, habar n-au cine este acest straniu Julian Paul Assange. Nu prea citesc în limbi de circulaţie, iar puţina presă scrisă şi prea multa televiziune « cu rating » – de fapt, ţopească – nu se obosesc să-l facă cunoscut.
Julian Assange pare să nu fi urmat deloc cursuri şcolare obişnuite – mama sa nu dorea să-l « înregimenteze ». Aceeaşi mamă New Age şi-a dus cu ea fiul într-un zig-zag existenţial în care se ascundea de soţ şi-şi prezerva independenţa. Assange s-a însurat şi a devenit tată la 18 ani – nevasta lui avea 16. La 20 de ani era unul dintre cei mai « căutaţi » hackeri din Australia. A avut şi un proces de mare răsunet, din care a ieşit… achitat. E azi, la 39 de ani, unul dintre papii hackerismului mondial – un bun camarad de-al său lucreză acum pentru Pentagon. Scriitorii lui preferaţi sînt Kafka, Koestler si Soljeniţîn. Wikileaks are 4 ani de la înfiinţare, presa mondială se interesează de faptele de vitejie ale organizaţiei de doi ani, de cînd ea a intrat în competiţie cu marile trusturi de presă şi ocupă primele pagini ale ziarelor. Presa românească, în schimb, o ignoră, căci ea – cu Udrea, Boc şi Băsescu, plus cei vreo 20 de comentatori-jumări – vegetează încă fără griji în copilăria democraţiei dacice.
Julian Assange este apostolul noului jurnalism, zis « ştiinţific», « de expertiză ». După această corecţie severă aplicată jurnalismului comercial, « tradiţional », care mănîncă la masa politicienilor, cunoscătorii spun că presa de tip vechi care se aliniază noilor standarde pierde foarte mult, iar cea care ignora noile standarde dispare pur şi simplu. Veselă perspectivă ! Important nu e să punem ştampile pe ce face Wikileaks, ci să înţelegem revoluţia în curs. Noul jurnalism are două principii sănătoase : documentele acceptate de organizaţie nu trebuie să fie fabricate de cel ce i le propune şi ele trebuie să fie autentice, verificate fiind de cei care le editează, Wikileaks. Deocamdată, cea mai interesantă observaţie îmi pare a fi cea a lui Jay Rosen, de pe blogul lui The Guardian, la 2 decembrie 2010 («The watchdog press died ; we have this instead. »), aceea că jurnalismul lui Wikileaks este unul nonstatal, născut din noua cultură globală a Internetului. Filmuleţele despre abuzurile comise de militari americani împotriva unor civili, printre care şi jurnalişti de la Reuters, au făcut turul mediei mondiale în această vară. La noi – nişte aliaţi dubios de zeloşi ai americanilor –, ele au trecut aproape neobservate. Războiul din ultimele şapte zile purtat de Wikileaks contra guvernului SUA şi a establishmentului politic mondial a fost cîştigat pe toată linia, practic fără nici o replică serioasă. Iranul însă s-a pus urgent la masa tratativelor. În ultima săptămînă, tirajul presei de peste tot a crescut brusc, ca şi frecventarea site-urilor de ştiri, iar interesul pentru discuţiile deontologice despre meseriile de diplomat, politician şi jurnalist atinge cote ameţitoare. Următorul obiectiv al Wikileaks – care e o echipă, şi nicidecum nu se confundă cu Julian Assange – a fost deja anunţat : o mare bancă americană (Bank of America, Goldman Sachs sau Citigroup ?). Wall Street-ul ia foarte în serios această ameninţare. Citiţi mai mult în Forbes (interviul dat de Julian Assange lui Andy Greenberg la 29 noiembrie) sau în The New Yorker (portretul dezvoltat pe care i-l face Raffi Khatchadourian lui Assange în 7 iunie a.c.).
În aşteptarea telegramelor Ambasadei americane de la Bucureşti din noiembrie-decembrie 2009 şi ale Departamentului de Stat către Ambasada americană de la Bucureşti, care ne vor lămuri who is who and what for, merită să aflăm mai mult despre omul şi organizaţia care vor schimba nu doar rolul şi locul SUA în lume, ci chiar şi micuţa noastră democraţie prea de tot originală.

Petru Romoşan


În Paris…

luni 6 dec. 2010

… se mişcă frunze, gherete, un tufiş. Şi omuleţii galopează intens cîteva ceasuri. Se învîrt roţi, ţiuie salvări, se aprind lumini colorate. Piatra stă pe loc. Cenuşiul de ardezie, de tablă, de bazalt, de stofă e un refren de calm, o obsesie distinsă, modestă, eternă. Uneori – rareori – mai apare cîte o piatră. Şi stă. Viaţa, pasiunea, freamătul locuiesc şi se înmulţesc underground. On the ground, oraşul stă – diferit, dar de piatră, de sute de ani. Se iubeşte pe sine, se găteşte, se înnoieşte, se tot potriveşte într-o oglindă eternă. Prin care poate trece oricine o clipă, ca fotbalistul din Providence al lui Alain Resnais. Aşa trec şi ploaia, zăpada, noaptea. Piatra, înmulţită, lăţită, stă pe loc.

Imaginea Parisului, gravată la 1550



Parisul de azi, într-un plan al metroului

luni 6 dec. 2010

© Bogdan Constantinescu
A venit Moş Nicolae !


//